Într-o perioadă de stress generalizat, într-o lume doritoare, cu precădere, de relaxare şi amuzament, instituţia de spectacol din Parcul Tineretului şi-a onorat publicul şi - dacă pot spune astfel - patroana culturală, reluând un spectacol uşor, agreabil şi totuşi incitant prin prisma întâmplărilor pe care Ema Stere, autoarea scenariului, le-a împletit în trama unor istorioare chiar adevărate din Bucureştiul anilor '30 ai secolului trecut.
Femeia. Eterna poveste... descinde flamboiantă în titlu, parcă direct din şlagărul celebru care făcuse furori în perioada când se petrece acţiunea - una parţial imaginată, dar mai mult extrasă din realităţile vremii: celebra afacere a unei crime misterioase în care o celebră cocotă, fostă Miss România, a fost omorâtă în propriul apartament în condiţii atât de misterioase, încât dosarul a figurat încă vreo 30 de ani ca având autor necunoscut.
La o durată de aproximativ 65 de minute - cred că ideală pentru ritmul şi răbdarea publicului actual - în perimetrul acelei afaceri erotice şi poliţiste - spectatorul găseşte cam de toate: ceva mister, ceva umor, puţintică istorie, mult cabaret cu ingredientele lui obişnuite: muzică, dans, glumiţe şugubeţe. Totul într-un damf generat de sosul balcanic al Micului Paris, acolo unde "tout est pris à la légère" - adică unde totul se ia în uşor (apud Raymond Poincaré) sau la mişto (apud Aurel Baranga). Căci acţiunea / bârfa / dezbaterea are loc în legendarul local interbelic Leul şi cârnatul; pe scenă, avansat la rang de cabaret, dar... cu bucătar franţuz şi grătărăgeală băştinaşă. Başca faima, iată, nemuritoare.
Cu o evidentă economie de mijloace avute la dispoziţie, regia asumată de Attila Vizauer are meritul de a păstra un aer de oarecare autenticitate, în care interpreţii par a se simţi - unii mai bine (Sandu Aurel Sorin şi Viorel Ştefan Păunescu), alţii - mai stingheri. Şi aici mă gândesc la actorii în sarcina cărora au intrat chiar rolurile principale: poate prea tinerii Ana Maria Ivan şi Cristian Neacşu. Deşi personajele lor aveau mai multe date de individualizare, vârsta, lipsa de experienţă scenică şi - cred eu - cunoaşterea limitată / superficială a epocii evocate şi-a pus amprenta pe jocul lor.
Într-o scenografie mai mult marcată decât schiţată, cu costume strict funcţionale (Anca Albani, respectiv Alina Macarie), spaţiul de joc are meritul că, în ciuda dimensiunilor reduse, dă libertate de acţiune corpului de balet, care se mişcă în voie (chiar dacă fără prea multă strălucire) pe melodiile celebre de acum aproape un secol, interpretate live de instrumentiştii Gabriel Stănescu / vioară; Ionuţ Preda / acordeon; Raul Kusak / pian şi aranjament muzical.
În fond, acestea aduc şi farmecul de epocă sau emoţiile retro şi induc atât de necesara stare de bine pe care publicul o caută. În cazul de faţă, nici nu este vorba despre fenomenul de identificare (aşa cum se petrece, de pildă, la filmele comerciale cu super-eroi nu virtuoşi, ci doar virtuali), ci de o dificilă întoarcere în timp, pe urmele amintirilor evocate de unele repere culturale sau de bunicii şi străbunicii tinerilor care, totuşi, au umplut cam toate locurile disponibile.
Personal, cred că greul cade pe prestaţia soliştilor vocali Crina Matei şi Daniel Filipescu - voci cultivate prin Conservator, cântând deopotrivă cu siguranţă şi plăcere şlagăre precum Aprinde o ţigare, Ce faci astă-seară, tu?, Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seară? şi, desigur, Femeia, eterna poveste!.... De fapt, ei leagă şi potenţează desfăşurarea jucăuşă a acţiunii gândite de scenaristă. De acolo vin emoţia, nostalgia, hazul... ba chiar credibilitatea poveştii principale. Prestaţia lor proaspătă (paradoxal, pe un fond retro!) se răsfrânge fericit asupra poveştii poliţiste, acoperind cu farmec şi precaritatea unor replici cam "de serviciu" şi jocul palid, cam lipsit de cheag şi convingere al protagoniştilor.
Dar, oamenii veniţi la acest spectacol n-au timp şi nici cheful să se împiedice de asemenea detalii. Ei se amuză, dedându-se unei relaxări agreabile. Informaţia documentară - chiar dacă nu este ficţiune - rămâne (câtă rămâne) acolo, ca o poveste populară. Ceea ce şi este, la urma urmei...
Text: Ema Stere
Regie: Attila Vizauer
Scenografie: Anca Albani // Coregrafie: Ioana Macarie
Distribuţie: Ana Maria Ivan - Maria // Cristian Neacşu - Pavel // Sandu Aurel Sorin - Monsieur Jacques
Solişti: Crina Matei / Irina Cărămizaru // Daniel Filipescu
Instrumentişti: Gabriel Stănescu - vioară // Ionuţ Preda - acordeon // Raul Kusak / Alexandru Burcă - pian şi aranjament muzical
Balerini: Andrei Dogaru // Cosmin Vasile // Alexandra Dogaru // Ştefan Rebeja // Silvia Mauriţiu // Cristina Marin // Ioana Petric
Nerecomandat copiilor sub 16 ani.