Moto: "S-a-nmulţit derbedeii, s-a umplu de ţărani şi de derbedei Bucureştiu" (madam Delcă)
Cât o fi el plasat la periferia frecvenţelor în oferta stufoasă a grilelor alcătuite de operatorii de cablu, TVR 3 are - din această postură - avantajul că nu sare în ochii "unora" care, dintr-un jilţ de şef parlamentar, erau în stare să confunde TVR HD cu Televiziunea Hunedoara. Ca atare, poate avea o deschidere culturală mai aproape de cerinţele unei intelectualităţi de tip vechi (parafrază după "intelectualul de tip nou" al lui Baranga, Bondrea şi alţii). Slavă Domnului că încă mai mişcă şi ne mai scapă nouă, nostalgicilor, câte un eveniment cultural cum este acel formidabil spectacol cu Dimineaţa pierdută, pus miraculos în scenă şi scăpat, printr-un miracol, de la interzicerea de către vigilenta cenzură.
Dramatizare a unei cărţi din categoria bildungsroman-ului (autor: Gabriela Adameşteanu), montarea Cătălinei Buzoianu strălucea, ca o cometă, în "pustiul disperării noastre". Acolo, în oaza de la Bulandra-Icoanei a anilor '80, unde Pittiş făcea cu disperare - într-un spectacol de muzică şi poezie atipic, dar viu şi pătrunzător - o educaţie deparazitată de sechelele Cenaclului Flacăra; unde Răceala lui Sorescu întorcea pe dos istoria oficială şi ale sale găunoase poncife; unde Hamlet-ul lui Tocilescu aduna săli pline cu spectatori îmbăcaţi în paltoane, dar scoţându-şi mânuşile ca să-l aplaude pe Shakespeare, contamporanul frustrărilor, al ipocriziei criminale şi al manevrelor de culise atât de proprii politicii anilor '80... s-a făcut Dimineaţa pierdută.
Cu o acţiune abil întotocheată prin suprapunerea planurilor temporale şi croşetarea subtilă a unor motive etice, cu personaje complicate, luptându-se să-şi păstreze cât se mai putea salva din demnitatea lor clădită pe tradiţie, credinţă şi instruire... supravieţuind printre persecuţii, deteriorându-se şi apoi dispărând sufocate în hecatomba istorică a comunismului naţional, mărturia copleşitoare a doamnelor Adameşteanu şi Buzoianu atrăgea, ca un preţios magnet, acel public conştient, demn şi înverşunat în disperarea lui de a rezista cu onoare şi îndârjire morală vremurilor de mizerie şi descompunere quasi-generală, de mahalagism multilateral dezvoltat revărsat prin zoaiele de gândire, atitudine şi comportament a claselor inclute şi vulgare, cu "origini sănătoase", abile şi sprintene în a dizolva cu dejecţiile ineptei lor băşcălii tot ce - nepricepând, dar orbecăind şi jinduind - li se părea superior nimicniciei lor indestructibile de clasă conducătoare şi etern biruitoare. Vai de mama lor... dar şi de a noastră!
Întâmplările dramatice, umilitoare, brutale revoltătoare şi fără noimă, uneori terifiante, prin care fuseseră nevoite să treacă două generaţii din familia profesorului Mironescu au lăsat urme. Dureroase, jalnice, unele nu tocmai onorabile. Vise şi speranţe făcute praf, compromisuri şi trădări, amestecate printre amintiri sau păcate de alcov, revolte sterile, disperări şi laşităţi omeneşti - toate sunt trecute prin filtrul memoriei şi transfigurării artistice care nu lasă neexplorat nimic din oribila istorie a vremurilor care i-au marcat, poate că i-au pervertit şi sigur i-au distrus pe oamenii onorabili, deveniţi "duşmani de clasă" şi - atunci când au supravieţuit - "foşti". Aproape fiecare situaţie şi replică din amintirile maltratate, scăpate (doar ele) cât de cât întregi ale unei Sophie Ioaniţiu, Ivona ori Nichi Scarlat, Margot, Titi Ialomiţeanu sau Madam Cristide se eliberează cu patetism sau resemnare, cu mândrie ori cu jenă... în fine, cu dureroasa asumare de către galeria unor jucării stricate în malaxorul imbecil al socialismului biruitor.
Tensiunea dramatică este amplificată comic şi grotesc prin reflectarea acelor întâmplări la nivelul fostei servitoare, Vica Delcă. Cea pe care timpurile noi au făcut-o să se creadă cel puţin egală celor care o o primiseră în casa lor, o ajutaseră. Jalnic cronicar de ocazie, înfipt şi necruţător în batjocura ei ignobilă, Vica Delcă era - în socialism - nu doar o trompetă de bâlci, şi chiar o veritabilă emblemă a omului noi, varianta feminină: obraznică, turnătoare şi profitoare, reducând tot ce nu era în stare să priceapă cu "isteţimea ei precară" la standardele personale, ea cerşeşte şi linguşeşte pe faţă, bârfeşte şi înjură în sinea şi comentariile cu cei de teapa ei pe cei care i-au făcut bine, dar i-au păcătuit prin inevitabila lor superioritate... Cu o perversă bonomie (de fapt, o reală slugărnicie otrăvită) ea maculează tot: trecut, valori oameni.
Parvenitismul acestor slugi cu tupeu, bătându-se pe burtă cu cine pofteau, fudule şi pline de toate certitudinile în şmecheria lor incultă a otrăvit o lume întreagă şi supravieţuieşte, bine mersi, prin urmaşii lor. De aici rezultă nefericita veşnicie a Dimineţii pierdute.
O galerie de mari actori, fenomenali în această pagină de cumplită restituire recreează "opoziţia" perdantă în faţa parvenitei Vica - jucată impecabil (cred că rolul vieţii sale) de Tamara Buciuceanu Botez: Rodica Tapalagă şi Gina Patrichi, Irina Petrescu, Tora Vasilescu, Victor Rebengiuc, Ion Besoiu, Valentin Uritescu, Lucia Mara, Eugenia Balaure.
Prin emoţia pe care ţi-o transmite şi azi, Dimineaţa pierdută se păstrează în patrimoniul culturii naţionale ca reper de conştiinţă, într-un format artistic cu adevărat nepieritor.
Notă: Desenul din colţul de dreapta sus aparţine Klarei Tamas şi a fost coperta caietului program al spectacolului.