Într-o perioadă în care războiul s-a instalat ca subiect permanent al sferei publice, ca un fel de program automat ce setează parametrii comunicării sociale, a vedea reprezentarea sa teatrală devine o oportunitate. Spectacolul Tutun şi praf de puşcă (pentru nervi şi oase), premieră a Teatrul Naţional Aureliu Manea (Turda) şi a Centrului Maidan (Cluj), din data de 27 februarie 2021, ne oferă ocazia de a lua parte la un episod posibil al celui de al doilea război mondial, o secvenţă istorică la care participă doi oameni, obligaţi să înfrunte ororile unei conflagraţii disproporţionate.
Asprimea anumitor subiecte se lasă uneori greu înţeleasă, chiar şi printr-o mijlocire artistică. Poate de aici nevoia de a privi către spectacolul Tutun şi praf de puşcă prin ochiurile unui gard electric, prin ochiurile unui dispozitiv militar brutal, care separă oamenii, trasează fronturi de luptă şi, în unele cazuri, ne ţine la distanţă de pericol. Pe cine protejează gardul de sârmă care compune efectiv scenografia acestui spectacol: pe noi, cei din public? Sau pe actori? Cine are o mai mare nevoie de protecţie: cel care reprezintă teme aproape imposibil de captat artistic, aducând curajos pe scenă trăiri care l-ar putea doborî? Sau terţul, omul din sală, publicul aproape inocent, care participă la o realitate stilizată, menită să-l transporte până la buza prăpastiei, până la limita indescriptibilă în care vede, din nou, "secvenţe" ale războiului? Un război real, purtat pe piele de semenii noştri la jumătatea secolului trecut.
Dilemele şi nuanţele vizitate de spectacol se ramifică până la cele mai personale experienţe, dar urmărind jocul actoricesc avem prilejul de a sări pragul cerebral al acestor nedumeriri, şi de a intui cum s-ar putea simţi confruntarea vie, trepidaţia unei decizii care deosebeşte viaţa de moarte. Momentele scenice se îmbină într-un crescendo care pare a deveni tot mai captivant, în vreme ce firul narativ al unei întâmplări extrem de veridice se desfăşoară sub ochii noştri. Suntem complici la impasul parcurs de doi oameni înaintea unei execuţii.
Însă aceleaşi dileme şi nivele tematice se comprimă brusc atunci când zgomotele războiului se fac auzite, când personajele se ameninţă fizic, când violenţa se manifestă plenar. Sunt momente marcante, care îţi lasă senzaţia că s-ar putea să nu pleci nevătămat din sala de spectacol. O vătămare interioară, subtilă, care îţi aminteşte de fragilitatea relaţiilor umane şi de nevoia noastră continuă de a ne regăsi, de a ne întoarce înspre o anume casă, de a reveni la ceea ce ne aduce bucurie. De fapt, momentele de adevăr ale personajelor nu sunt neapărat atinse de violenţă, ele ni se arată ca clipe evanescente, expresii ale grijii pe care omul o poartă aproapelui. Când condamnatul cade pe una dintre lăzile amplasate pe scenă, executorul său îl întreabă firesc, fără urmă de ezitare: "Eşti bine?". Acest gest pare a înfrânge impulsurile distructive ale războiului. Binele uman îşi caută aliaţii, fără sincopă.
Dincolo de comprimările şi extensiile tematice care par a fi dictate de peisajul sonor al conflictului (focuri de armă, sirene, bocete ale celor îndoliaţi), ni se vorbeşte despre şi ni se arată o altă latură a războiului, referitoare la oamenii care aşteaptă revenirea de pe front. Maria, personajul feminin care completează schema de relaţii a spectacolului, este o prezenţă-absenţă formidabilă, un memento al faptului că lupta nu e nesfârşită. Mai mult, femeia devine un nod al emoţiilor generate de război, ca simbol al celor care îndură aşteptarea şi îi primesc pe soldaţi acasă.
Apariţia în persoană a Mariei, în afara perimetrului care demarchează spaţiul de luptă de restul sălii, se transformă într-o posibilă cheie de interpretare a spectacolului: femeia este de partea publicului, ea nu îşi arată faţa, ea magnetizează privirile actorilor, susţine construcţia teatrală din afara scenei. La limită, femeia este publicul, iar actorul este inevitabil îndrăgostit de ea, chiar şi pe timp de război. A rămâne încarcerat, aşa cum alege personajul condamnat la execuţie, este şi o reconfirmare a raportului dintre public şi teatru: publicul veghează, aşteaptă, participă, însă nu se amestecă pe frontul jocului actoricesc. Nu atât publicul are ca sarcină să îndrăgească spectacolul, ci invers, spectacolul are datoria de a menţine vie preocuparea celor din afara scenei, de a îngloba valori pentru care merită să te sacrifici.
Fiecare dintre aceste conotaţii de fapt completează tema-acoladă reprezentată de Tutun şi praf de puşcă: conflictul şi iubirea se manifestă simultan, prietenia şi rivalitatea fac parte din acelaşi miez existenţial, care ne dă puterea de a rezista în situaţii limită. Iar la capătul spectacolului rămâi şi te întrebi: cum oare aş putea petrece mai mult timp cu aceste personaje? Unde oare le-aş mai putea găsi, dincolo de scenă, dar păstrându-şi toate trăsăturile distinctive?
Premieră a Teatrului Naţional Aureliu Manea din Turda, în colaborare cu Centrul Maidan Cluj: Tutun şi praf de puşcă (pentru nervi şi oase)
După textul Fără cartuşe, Max! de Nelu Ionescu
Distribuţia: Valentin Oncu (Max), Cătălin Florea (Actorul), Ioana Pitic (Maria)
Regia şi dramaturgia: Filip Odangiu.