Uneori ajungem în sala de spectacol pentru un titlu: Oracol. Mai mult decât denumirea caietelor din şcoală care circulau printre colegi, dovedindu-se veritabile manuale ale descoperirii de sine, oracolele sunt imagini ale unor îndepărtate societăţi umane, trăind în sau sub alte condiţii.
În cazul spectacolului orchestrat de Graţiela Bădescu, pornind de la texte şi materiale semnate de Rucsandra Pop, avem parte de un rapel teatral frontal care ne invită să explorăm câteva subiecte generoase, alcătuind un fel de miez al chestiunilor. Ce descoperim aici? Acces, acces la multiple universuri interioare, orbitând unul în jurul celuilalt într-o sinergie profundă. Sau poate o monodramă înţesată de efecte scenice, care produce un straniu amalgam de voci, pe alocuri dificil de urmărit, dar care ne captează atenţia, ne cheamă. Ce vrea acest spectacol de la noi? Nu trebuie să ne grăbim, până la urmă, suntem în faţa unui Oracol şi ştim prea bine că oracolul vorbeşte în dodii, într-un limbaj misterios. Sau am uitat?
La prima mână sunt câteva teme mari care ne sar în cale: dragostea, războiul, maturizarea, ocupaţia. Surprindem imediat convingerea neclintită, ascunsă printre pasaje, cum că dragostea, intimitatea, apropierea dintre oamenii, ne mişcă din temelie, propulsându-ne mai departe în viaţă, vrând-nevrând. Dar chiar şi la acest nivel comentariile pot suferi modificări, în funcţie de felul în care ne lăsăm înconjuraţi de vocea oraculară.
Ce putem distinge cu răbdare, ca pe o sub-temă dizolvată în corpul spectacolului, este tocmai preocuparea pentru fluctuaţia generaţiilor de oameni, parcurgerea tinereţii înspre bătrâneţe, construirea unor punţi către generaţiile mai tinere şi nevoie acută pentru salvgardarea ochiului ocrotitor al generaţiilor mai în vârstă. Aici ne mişcăm asimptotic pe lângă subiecte teatrale cu o îndelungată tradiţie. Iar Oracolul ni se dezvăluie ca o conlucrare a generaţiilor mediene, care caută un prilej al consensului şi explorează rând pe rând ce înseamnă să asamblezi punţi de conexiune între categorii foarte diferite de oameni.
Mai mult, spectacolul reuşeşte să ne pună la dispoziţie o ambianţă în interiorul căreia luăm contact cu idei şi valori non-moderne (un seducător Rural revival). Ambianţă deschisă printr-un limbaj prin excelenţă actual: proiecţiile, animaţiile, interviurile, efectele scenice, luminile şi designul precis al spectacolului înlesnesc navigarea unor teritorii de sens deseori neglijate, cuprinse în noţiunile de dragoste, ocupaţie, decizie formatoare şi maturizare în general. Vă puteţi întreba de ce aş considera aceste teme ca fiind neglijate? E simplu, chiar dacă ne întâlnim cu ele la tot pasul şi suntem asaltaţi de aluzii la ele în aproape orice produs mass-media, asta nu echivalează cu o autentică deschidere înspre poveştile şi conţinuturile de adevăr pe care acestea le înglobează. În spectacol lucrurile stau altfel, deoarece înşiruirea secvenţelor ne arată drumul înspre visceralitatea trăirilor, înspre digestia greoaie şi fascinantă a vieţii umane ca atare.
În Oracol există un anumit grad de multi-faţetare a subiectelor, o insistentă colaborare între componente distincte ale reprezentaţiei: de la animaţiile discrete care intervin în imaginile proiectate (amintindu-ne de mediile digitale în care ne imersăm astăzi), până la interviurile şi filmările care activează dimensiunea documentară a teatrului, sau la cronologia difuză care pare să marcheze unele puncte de cotitură ale monologului. Şi exemplele ar putea continua. Într-un fel, amploarea câtorva teme tatonate de spectacol pretinde o infuzie de idei care nu ar putea aparţine unei singure persoane. Cu cât mai multe şi mai genuine inputuri introduse minuţios în corpul spectacolului, cu atât o mai limpede şi mai accesibilă filtrare a mesajelor artistice pe care le-am putea detecta.
Care să fie aceste mesaje care mi-au atras mie atenţia? Să le trecem la liniuţă, fiindcă şi aşa trăim vremuri pretenţioase: dragostea transgresează regulile omului, iar tocmai devansarea convenţiilor aduce bucuria şi entuziasmul care-l fac pe om să păşească mai departe, să-şi cunoască viaţa şi să o asume; ocupaţia nu e cea care ne defineşte integral, oricât de tare şi-ar dori acest lucru un sistem economic sau altul; inevitabil ne aflăm în tranşee, aşa cum ne spune textul, suntem într-un permanent război pentru a ne proteja identitatea, în vreme ce învăţăm să ne respectăm semenii; transformarea ne însoţeşte pe toată durata vieţii, ne ţine companie, iar atunci când uităm acest lucru, când pierdem din vedere că nu suntem totuna cu schimbarea, că nu ne epuizăm în ea, atunci viaţa ne este mai grea, mai apăsătoare, precum imaginea ciorilor cu care personajul spectacolului se împrieteneşte. Chiar dacă ne aflăm cumva într-o zonă carpatică vestică, unul dintre versurile formaţiei Subcarpaţi (devenită la rândul ei un fel de fenomen cultural de tip revival) este cel mai potrivit pentru a numi intenţia procesului creativ care structurează Oracolul: "dau cu pace în suflare comună". Sunt mai multe conotaţii care se pot desprinde din aceste vorbe, însă rostul lor nu este de a prilejui o divagaţie teoretică, ci de a funcţiona precum un spoiler sau un trailer care să ne ghideze atunci când alegem să mergem la teatru. Deşi va suna a truism, nu putem omite amprenta inconfundabilă a vieţii sociale asupra formei artistice pe care o ia Oracolul, indiferent de modul în care îi percepem conţinutul.
Partea finală a spectacolului ar reclama propriul ei comentariu, cu secţiunea de rap şi cu coloana sonoră originală, care pentru câteva momente pare a transforma sala de teatru într-un spaţiu de concert. În această parte descoperim o neaşteptată competiţie între zilele săptămânii şi o covârşitoare inserare a omului în limitele Săptămânii de lucru. Într-un anume sens, textul spectacolului ajunge să funcţioneze ca o sondare pseudo-savantă a cronologiei umane. Dar aceste chestiuni rămân pentru un episod viitor.
Ceea ce poate ar merita reţinut din această aventură oraculară este că noi ne purtăm vieţile în proximitatea celorlalţi, că suntem regular people într-un univers cât se poate de irregular, atât pe plan social, cât şi cosmic. Suntem fiinţe bizare care continuă să aibă nevoie de teatru pentru a naviga complexitatea vieţii terestre.
Premieră a Teatrului Naţional Aureliu Manea din Turda: Oracol
Concept şi interpretare: Graţiela Bădescu
După un text de Rucsandra Pop.