Oricât ar suna de paradoxal, pandemia aduce Clujului un nou jucător pe piaţa independenţilor culturali. Insula Creative Hub (facebook.com/insulacreativehub) a fost lansat la apă de actorul Cristian Grosu, unul dintre numele majore ale Naţionalului clujean, în această iarnă. Deşi încă în căutare de spaţiu permanent unde să primească spectatori atunci când situaţia sanitară o va permite, Insula a produs deja, online, două spectacole, Dincolo de Mark Ravenhill şi Toxic după Faulk Richter. Se pregăteşte Hamletmachine după Heiner Muller şi Shakespeare. Toate trei în regia lui Cristian Grosu (alături de Raluca Lupan la Toxic), beneficiind de video design-ul Cătălinei Gherda şi de universul sonor & luminos creat de Victor Lup (cu o contribuţie la light design by Grosu himself). Insula e-găzduieşte, de asemenea, live poetry sessions, live painting sessions şi alte asemenea bunătăţi.
Paula Trifu şi Dragoş Maxim sunt studenţi în ultimul an de licenţă la Facultatea de Teatru şi Film a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj. Paula Trifu şi Dragoş Maxim sunt actori Insula, protagoniştii Toxic. Ea şi el. Noaptea din prelungirea unui spectacol, el, vedetă, ea, admiratoare. Noaptea începutului unei relaţii. Mă rog, meseriile, ipostazele, detaliile contează mai puţin, să concluzionăm că vorbim despre doi tineri care aleg să intre într-o relaţie. Sau?
La debutul spectacolului, cei doi actori recită un monolog la dublu. Aceleaşi vorbe sunt reluate la mijlocul spectacolului. Devin laitmotivul spectacolului lui Cristian Grosu & Raluca Lupan. O serie de întrebări. În fapt, o singură mare interogaţie: de ce, în loc să trăim emoţiile, senzaţiile, sentimentele cu care vine apropierea dintre oameni, alegem să învelim totul, din prima secundă, într-o magmă cumplită de angoase şi spaime?
Pe vremuri (video-evocate de Cătălina Gherda printr-o serie de săruturi mai mult sau mai puţin faimoase din filme clasice), oamenii se întâlneau, se priveau, se iubeau (ulterior, se despărţeau sau nu, dar asta e deja altă poveste). În vremurile noastre, întrebările sunt la ordinea zilei din prima dimineaţă de după: Eşti bărbatul visurilor mele? Eşti femeia perfectă? E asta relaţia mult-aşteptată? Mă iubeşti doar pe mine? Ţi-ai schimbat status-ul pe FB? Sunt pregătit(ă) să mă mut la tine? Am nevoie de un spaţiu al meu? O să fim toată viaţa împreună? Etc, etc, etc.
Uneori, replicile actorilor sunt urmate de mişcări şi grimase care le subliniază semnificaţiile. Alteori, fragmentele coregrafiate anticipează vorbele. Reflectoarele by Victor Lup & Grosu accentuează mesajele. Muzicile by Lup vin adesea ca un contrapunct care stârneşte hohotul. Toxic nu ratează defel momentele comice. După cum, nu-şi ascunde influenţele ionesciene. Limbajul celor doi pseudo- / meta-îndrăgostiţi divorţează binişor de firesc ori de realism. În locul unei poveşti de amor, cei doi trăiesc o istorie absurdă, în care îşi iau la întrebări existenţa înainte de a o trăi. În termeni de microbişti, sunt genul de privitori care se interesează mai degrabă de Procesul Etapei (strămoşul mioritic al emisiunilor tv de analiză fotbalistică) decât de meciul propriu-zis.
Adaptarea lui Grosu după textul dramaturgului german Faulk Richter merge în adâncime şi încearcă să înţeleagă de ce am pierdut firescul pe drumul de la una la celălalt, de la unul la cealaltă. Pe de o parte, e vorba, poate, de felul în care privim lumea largă. Formulând explicaţii despre grozăviile imposibil de cuprins ale planetei, ajungem să supra-interpretăm o banală apropiere între oameni. Pe de alta, e vorba de presiunea anturajului offline şi online care livrează constant mesaje despre obligatoria devenire a eu-ului. Copiem (excelente, vizual şi auditiv, scenele în care e evocat copiatorul) ce credem că trebuie să trăim.
Nu se mai poartă, mă-nţelegi, ca doi oameni să se placă şi să pornească împreună pe un drum. Acum e la modă chestionarea continuă a sensului, a destinaţiei, a câştigului direct cuantificabil pe care fiecare îl poate trage din angajarea într-o relaţie şi aşa mai departe. De frica unui potenţial eşec undeva de-a lungul drumului, ne amputăm picioarele şi alegem să rămânem prizonierii propriilor singurătăţi.
Toxic spune toate acestea cu umor, precizie, empatie, disperare şi speranţă. E meritul celor doi foarte tineri actori că reuşesc sa treacă spectatorul prin atâtea stări şi sentimente şi să-i lase, drept cadou după cele 80 de minute ale reprezentaţiei, întrebarea / senzaţia că mare parte din aşa-zisele noastre probleme ar putea dispărea în secunda următoare de am lăsa un pic viaţa să ne ia de mână şi să ne aşeze palmele, unul alteia, una în cealaltă. Fără prea multe gânduri, cu o grămadă de fluturi. Ca în filmele vechi. Care se fac şi acum, pentru cine ştie să le privească / trăiască.
Foto: Marius Şumlea (1-3) şi Laura Bâlc (4)
Paula Trifu şi Dragoş Maxim sunt studenţi în ultimul an de licenţă la Facultatea de Teatru şi Film a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj. Paula Trifu şi Dragoş Maxim sunt actori Insula, protagoniştii Toxic. Ea şi el. Noaptea din prelungirea unui spectacol, el, vedetă, ea, admiratoare. Noaptea începutului unei relaţii. Mă rog, meseriile, ipostazele, detaliile contează mai puţin, să concluzionăm că vorbim despre doi tineri care aleg să intre într-o relaţie. Sau?
La debutul spectacolului, cei doi actori recită un monolog la dublu. Aceleaşi vorbe sunt reluate la mijlocul spectacolului. Devin laitmotivul spectacolului lui Cristian Grosu & Raluca Lupan. O serie de întrebări. În fapt, o singură mare interogaţie: de ce, în loc să trăim emoţiile, senzaţiile, sentimentele cu care vine apropierea dintre oameni, alegem să învelim totul, din prima secundă, într-o magmă cumplită de angoase şi spaime?
Pe vremuri (video-evocate de Cătălina Gherda printr-o serie de săruturi mai mult sau mai puţin faimoase din filme clasice), oamenii se întâlneau, se priveau, se iubeau (ulterior, se despărţeau sau nu, dar asta e deja altă poveste). În vremurile noastre, întrebările sunt la ordinea zilei din prima dimineaţă de după: Eşti bărbatul visurilor mele? Eşti femeia perfectă? E asta relaţia mult-aşteptată? Mă iubeşti doar pe mine? Ţi-ai schimbat status-ul pe FB? Sunt pregătit(ă) să mă mut la tine? Am nevoie de un spaţiu al meu? O să fim toată viaţa împreună? Etc, etc, etc.
Uneori, replicile actorilor sunt urmate de mişcări şi grimase care le subliniază semnificaţiile. Alteori, fragmentele coregrafiate anticipează vorbele. Reflectoarele by Victor Lup & Grosu accentuează mesajele. Muzicile by Lup vin adesea ca un contrapunct care stârneşte hohotul. Toxic nu ratează defel momentele comice. După cum, nu-şi ascunde influenţele ionesciene. Limbajul celor doi pseudo- / meta-îndrăgostiţi divorţează binişor de firesc ori de realism. În locul unei poveşti de amor, cei doi trăiesc o istorie absurdă, în care îşi iau la întrebări existenţa înainte de a o trăi. În termeni de microbişti, sunt genul de privitori care se interesează mai degrabă de Procesul Etapei (strămoşul mioritic al emisiunilor tv de analiză fotbalistică) decât de meciul propriu-zis.
Adaptarea lui Grosu după textul dramaturgului german Faulk Richter merge în adâncime şi încearcă să înţeleagă de ce am pierdut firescul pe drumul de la una la celălalt, de la unul la cealaltă. Pe de o parte, e vorba, poate, de felul în care privim lumea largă. Formulând explicaţii despre grozăviile imposibil de cuprins ale planetei, ajungem să supra-interpretăm o banală apropiere între oameni. Pe de alta, e vorba de presiunea anturajului offline şi online care livrează constant mesaje despre obligatoria devenire a eu-ului. Copiem (excelente, vizual şi auditiv, scenele în care e evocat copiatorul) ce credem că trebuie să trăim.
Nu se mai poartă, mă-nţelegi, ca doi oameni să se placă şi să pornească împreună pe un drum. Acum e la modă chestionarea continuă a sensului, a destinaţiei, a câştigului direct cuantificabil pe care fiecare îl poate trage din angajarea într-o relaţie şi aşa mai departe. De frica unui potenţial eşec undeva de-a lungul drumului, ne amputăm picioarele şi alegem să rămânem prizonierii propriilor singurătăţi.
Toxic spune toate acestea cu umor, precizie, empatie, disperare şi speranţă. E meritul celor doi foarte tineri actori că reuşesc sa treacă spectatorul prin atâtea stări şi sentimente şi să-i lase, drept cadou după cele 80 de minute ale reprezentaţiei, întrebarea / senzaţia că mare parte din aşa-zisele noastre probleme ar putea dispărea în secunda următoare de am lăsa un pic viaţa să ne ia de mână şi să ne aşeze palmele, unul alteia, una în cealaltă. Fără prea multe gânduri, cu o grămadă de fluturi. Ca în filmele vechi. Care se fac şi acum, pentru cine ştie să le privească / trăiască.
Foto: Marius Şumlea (1-3) şi Laura Bâlc (4)