Pentru regizorul Alexa Visarion Caragiale este ca o chemare fără sfârşit. Descoperindu-l, în primii ani de şcoală, regizorul mărturiseşte pătimaş că l-a aflat ca pe o călăuză necesară, acceptând "darul" de a-i deschide poarta spre lume. Simţirea profundă a operei caragialiene s-a materializat în montări marcante, atât în luminile rampei, cât şi în lumea seducătoare a cinematografului. Alexa Visarion percepe spectacolul ca pe un drum în care desluşeşti pas cu pas, pornind de la taina interioară, de la frământarea interioară a artistului, până la transpunerea, la destăinuirea scenică a mesajului din text. Scenariul spectacolului Nocturnele lu' Leonida, de la Teatrul Dramaturgilor Români, realizat tot de regizor, are ca osatură textul Conu' Leonida faţă cu reacţiunea, dar şi fragmente din momente şi schiţe, nuvelistică, publicistică sau corespondenţa lui Caragiale. Textul a fost publicat în volumul Profeţii spectaculare, semnat de Alexa Visarion, apărut la Editura Artes, Editura Universităţii de Arte "George Enescu" Iaşi, în anul 2020, volum dedicat (cui altcuiva?) personajului caragialesc nenea Anghelache, "pentru că dumnealui... n-a vrut să răspundă", îşi motivează autorul opţiunea. În nesfârşitele condiţii de pandemie, Teatrul Dramaturgilor Români prezintă publicului înregistrarea spectacolului online, ca pe o Temă cu variaţiuni... pandemice.
Maestru al imaginii, regizorul-scenarist Alexa Visarion înfăţişează încă din primele didascalii ale textului spaţiul de joc, remarcabil figurat scenic de scenografa Viorica Petrovici: "Risipite în acest spaţiu după reguli neştiute: un coş cu haine, două cufere din nuiele, o perdea de dantelă, cadrul unei uşi pe rotile, o uşă dublă cu ferestre, o cutie cu ventuze, o maşină de scris acoperită cu un steag tricolor, pantofi, o colivie cu un canar împăiat, o oală de noapte din porţelan cu chipul lui Napoleon, un pat mobil, un pieptăn de os, un satâr, ziare risipite şi împachetate, un lighean de tablă, o pendulă (sau ceas cu cuc), flori de tei uscate înşirate peste tot, un glob pământesc fără suport, rătăcit printre obiecte, nuci într-o sacoşă, un ciocan de lemn, un căruţ de copil şi o copie după tabloul România revoluţionară al lui Rosenthal." Fidelă viziunii regizorale, scenografa amplifică această dezordine cu tuşe ionesciene, lumea sufocată de inutilităţi, materializând în exterior neorânduiala interioară a universului leonidian, "utopia distopică" a democraţiei.
Marian Râlea (Leonida) se află deja la a treia colaborare, în ultimii ani, cu regizorul-scenarist Alexa Visarion, după Noaptea bufonilor de la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu (2015), unde a interpretat personajul Sufleorul şi cea de la unteatru (2020), în care compune personajul Actorului. Inventiv, Marian Râlea aduce la rampă un Leonida original, prin jocul plin de farmec al actorului, riguros dozat, un Leonida în "armură de patriot", revoltat pentru chestiuni politice acute, criză economică, agricolă, financiară, dar mai ales pentru că umanitatea noastră moţăie, aruncată înainte fără viitor. "Vai de biata ţara asta! O să ajungă rău, domnule! (ridicând tonul) Când vine, mă-nţelegi, un guvern de bandiţi, fiindcă n-are cine să-l oprească... fiindcă tăcem toţi, şi eu şi dumneata şi dumnealor ca nişte laşi, fără nimica sacru, mă-nţelegi! (privind în sală spre spectatori) Fireşte că ei are să-şi bată joc de poporul întreg...[...] Fiindcă nu mai este patriotism şi totul se vinde... nişte laşi, fără nimica sacru. Să-şi bată joc de poporul întreg..." Filozofând pe teme politice, preocupat şi de soarta Europei, poartă ca pe o icoană imaginea României, zugrăvită în celebrul tablou al lui C.D. Rosenthal. Cântă Tricolorul emoţionat, cu mâna la inimă, înveşmântat în pânza unui steag, scrie cu convingere un protest cu dublu sens "Jos Masca!", semnând apoi cu - "un grup de anonimi revoltaţi". Leonida desăvârşeşte, astfel, seria rolurilor remarcabile compuse de actor. "Cu mine s-a petrecut un soi de reîmprospătare a mijloacelor, un fel de reciclare în meseria de actor. Lucruri pe care le uitasem sau de care îmi aduceam aminte vag, cum ar fi: bucuria jocului, desăvârşirea gestului, asumarea temei, au renăscut datorită propunerii teatrale susţinuta de domnul Alexa.", notează Marian Râlea, despre colaborarea cu Alexa Visarion.
Consoarta lui Leonida, figurată impecabil de Rodica Mandache (Efimiţa), actriţă de marcă a scenei româneşti, este o apariţie caldă, senină şi luminoasă, naivă şi candidă, sorbind maximele "bobocului" ei, cu certitudinea celei mai profunde înţelepciuni: "Ei, bobocule, apăi cum le ştii dumneata toate, mai rar cineva!". Suportă cu resemnare ieşirile, cu nuanţe de agresivitate (bătaia cu perne), la adresa capacităţii ei de a descifra complicatele treburi politicieneşti: "Ei! Bravos! Ş-asta-i bună! Cum, ce procopseală? Vezi asta-i vorba: - cap ai, minte ce-ţi mai trebuie?", tolerantă, în acelaşi timp, şi faţă de târziile tresăriri trupeşti ale "bobocului", aflat la vârsta senectuţii, stârnite de imaginea tinerei servitoare - Safta, Săftica, Săftişoara...
Distribuţia este întregită de tânăra Amelia Ursu (Safta), "fata în casă" ce poartă blană şi tiară, elegantă "ca o sorcovă", apariţie fantomatic-seducătoare, uneori, în nocturnele somnambulice ale stăpânului, chefuieşte noaptea cu deputaţi. Safta, ca întruchipare a realităţii, a ordinii răsturnate, încearcă un puseu de asceză reflexiv- patriotică, în final.
Filmarea-spectacol se încheie cadru larg pe sala de spectacol, în care fotoliile cavităţi-celule apar "locuite" de câteva măşti chirurgicale, accesoriu definitoriu al noii normalităţi.
Alexa Visarion a ridicat o montare-pamflet, în care râsu'-plânsu' alternează permanent, un spectacol care obligă la adâncă meditare asupra realităţilor politice şi sociale, asupra condiţiei artistului în vremuri pandemice, asupra vieţii în sens larg. Un spectacolul al delirului fără sfârşit... desăvârşit.
Fotografii din arhiva Teatrului Dramaturgilor Români