Dacă aţi crezut vreodată că România e în capul listei în ce priveşte corupţia din ţară şi inabilitatea sistemului judiciar de a pedepsi aceste nereguli, putem face cu toţii un pas în spate şi privi cvasi-liniştiţi imaginea globală în ansamblu. Se poate mult mai rău. Asta nu e, bineînţeles, o scuză pentru cei aflaţi la putere sau un motiv pentru noi să ne complacem în situaţia de faţă. Dar comparaţiile pot fi constructive în anumite cazuri şi ne pot ajuta să învăţăm din experienţele altora, atâta vreme cât ne luăm din timp pentru a privi în ograda altuia. În limita bunului simţ, desigur.
Am avut plăcuta onoare de a-l întâlni pe regizorul bolivian Diego Aramburo în 2018, la Sibiu. Ironia sorţii a făcut ca el să fie în postura de spectator, iar eu pe scenă, într-un exerciţiu de improvizaţie care deschidea umilul festival de teatru în cafenele, Teatruccino, pe care l-am organizat în liceu. A fost o joacă de copii, dar Aramburo, fiind omul şi artistul care este, a fost impresionat. Şi eu la fel, de impresia lui. Lucra atunci la Scufiţa Roşie, pe care urma să o pună în scenă la Teatrul pentru Copii şi Tineret GONG. Un spectacol care depăşeşte tărâmul poveştii clasice şi al fictivului, vorbind mai mult despre o societate şi legile pe care funcţionarea acesteia se bazează. Lupul cel rău e cel care profită de ceilalţi pentru interesul său personal. Cel care amăgeşte şi manipulează prin carisma lui. Şi personajul principal în ultimul act artistic al regizorului.
Leyes / Legi spune o poveste concretă într-un mod experimental, aproape abstract. Diego Aramburo şi-a turnat gândurile despre politic şi teatru în această "lucrare pentru ecran" - cum o numeşte el - creată în pandemie, transformând-o într-un jurnal cât se poate de personal. Un jurnal de pandemie. Că na, de călătorie nu-ţi mai trebuie de când cu restricţiile... Şi totuşi, Aramburo reuşeşte, cu ajutorul acestei creaţii artistice, să ne transpună într-o călătorie cu trei etape - datorită celor trei episoade care compun lucrarea -, fiecare tratând un alt concept care într-un final se leagă într-un tot unitar ca într-un puzzle bine şlefuit.
Ce e real? Ce e temporal? Ce e ficţiune? Acestea sunt întrebările pe care spectacolul le propune. Iar liniile care definesc aceşti termeni sunt din ce în ce mai neclare pe parcurs ce urmărim firul narativ. În amalgamul de imagini, texte şi sunete aparent incoerente, povestea reală a lui José María Leyes, primarul oraşului Cochabamba din Bolivia, se evidenţiază ca un pilon al haosului modern. Faptele lui de corupţie, repetatele închideri provizorii de care a reuşit foarte uşor să se debaraseze prin tertipuri şi manipulări şi repunerea lui în funcţia de primar după toate aceste întâmplări scandalizează orice cetăţean implicat, indiferent de distanţa dintre continente. De ce se întâmplă acest lucru? Unde e justiţia? Posibil într-un univers fictiv? Unde sunt legile care ar trebui să împiedice aceste situaţii şi cine le decide? Nu primim răspunsuri. Spectacolul nu e menit să ofere răspunsuri. Cel puţin, nu în ce priveşte această naraţiune aflată încă în desfăşurare (după cum sugerează şi finalul capitolului III, al cărui titlu este tăiat şi înlocuit cu cuvintele "Finalul capitolului I, bucuraţi-vă de capitolul 2" - povestea s-a întors de unde a plecat). În schimb, regizorul Diego Aramburo îşi asumă rolul de justiţiar, transformând funcţiile poetice ale artei în ceva mai relevant pentru societatea actuală, cum a mai procedat în repetate rânduri. Orice problemă de ordin politic sau social îşi găseşte drumul spre rezolvare odată cu expunerea în faţa publicului larg. Şi asta e ceea ce a realizat el.
Dezvoltată în paralel, tema tot mai apăsătoare cu care se confruntă artiştii de pretutindeni este adaptarea artei, şi în principal a teatrului, la noile restricţii impuse de pandemie. Multe instituţii şi festivaluri şi-au mutat activitatea în online, ajutate de tehnologia tot mai dezvoltată din timpurile noastre. Dar îşi păstrează teatrul statutul şi caracteristicile iniţiale în acest fel? Într-un moment în care teatralitatea şi ficţiunea sunt mai pregnante în viaţa de zi cu zi, şi mai ales în politică, decât pe scenă, prin poveştile pe care le inventează fiecare individ despre el însuşi, prin filtrele pe care le folosim pe reţelele sociale şi straturile pe care le suprapunem peste corpul şi gândurile noastre când ieşim în societate, care sunt legile care ajută teatrul, ca o formă de artă, să supravieţuiască? Din nou, nu primim un răspuns direct, dar eu sunt de părere că legile sunt create de fiecare artist care îşi pune amprenta în acest domeniu. Iar Diego Aramburo a reuşit cu succes să dezbrace realitatea de fiecare strat al ei, să extragă ficţiunea şi să stabilească o sumă de legi care conturează foarte bine ultimul său produs artistic (deşi el neagă acest lucru în epilogul spectacolului, expunându-şi speranţa la o viitoare creaţie mai puţin haotică, lipsită de violenţă şi cinism, cu legi dominante mai simple şi clare, un Adam şi o Eva în varianta 2.0, care să determine trăsături noi, mai delicate, în succesorii lor).
Leyes / Legi, al cărui titlu are o semnificaţie dublă, concentrând deopotrivă tema spectacolului şi numele "lupului cel rău", a fost construit pe trei principii sau caracteristici de bază, aşa-numitele legi, specifice lui Aramburo şi adesea întâlnite în spectacolele sale: polifonia, inspirată de gândirea colectivă a comunităţii neomogene şi diversificate din Norte de Potosi; poveştile non-lineare, influenţate de percepţia celor din los Andes asupra timpului, pe care îl concep ca ciclic, trecutul, prezentul şi viitorul unindu-se într-un "timp inclusiv"; minimalismul şi, în cazul acestui spectacol, maximalismul, cel din urmă provenit din studiul culturii Tiahuanaco, a cărei înţelegere a relativităţii şi iterativităţii a pătruns în cultura occidentală abia după Teoria Haosului.
Cu ajutorul acestor principii, a echipei talentate de la compania de producţie Kikneatr, care s-a ocupat de sunet (Andrés Mariño, Sergio Alavi, Diana Velasco şi Carlos del Águila), vizual (Adriana Luján, Jamil Estrada, Katy BustillosVila, Jorge Barrón şi Carlos del Águila) şi producţie executivă (Andrea Riera) şi cu o distribuţie pe măsură, Diego Aramburo a îmbinat şi suprapus voci, muzică, texte, fotografii şi videouri, care s-au concretizat într-un haos controlat: un spectacol personal, relevant în contextul actual şi plin de speranţă, ce ne face să ne gândim la statutul de artă al teatrului şi la ce e cu adevărat real, efemer şi fictiv în lumea noastră, plasând veridicitatea lupului rău din Scufiţa Roşie, care există şi continuă să existe încă de pe vremea lui Adam şi Eva, dar sub altă formă, într-o realitate atemporală care ne înconjoară pe toţi.