Familia Popoh, Iona (Răzvan Vasilescu) şi soţia sa, Leviva (Dana Dogaru), parcurge o criză existenţială. Drama comunicării accelerată de-a lungul celor treizeci de ani de căsnicie îşi atinge apogeul în dublul pat conjugal, pe care Iona se hotărăşte să-l abandoneze pentru o viaţă mai potrivită pentru fiinţa sa "sofisticată", animată de "mari profunzimi". Dar unde să întâlnească această viaţă? într-o garsonieră ieftină, cu un pat ieftin, cu un frigider ieftin, lângă o femeie ieftină - aşa cum glosează Leviva.
Felix Alexa vine cu o punere în scenă relaxată, simplă, neostentativă, în care umorul negru al textului este exploatat până la limita burlescului şi a absurdului, mai cu seamă în scenele cu vecinul Gunkel (Dan Aştilean).
Dialogul, potenţat de Felix Alexa în punctele lui esenţiale, cu excese de fizicalitate, trădează o familie de oameni obişnuiţi, cu temperamente complet opuse ce-i vor îndepărta progresiv cu trecerea anilor: Iona - un spirit revoltat, activ, are conştiinţa unei vieţi fără strălucire ajunsă în pragul declinului, Leviva - placidă, resemnată, dar înţeleaptă şi împăciuitoare. Iubirea - atât cât a mai rămas din ea sau din amintirea ei, visul, condurii de dans sunt instrumente pe care Leviva le manipulează cu distincţie, pentru că îi procură încă bucurie.
Piesa începe cu gestul dezabuzat al lui Iona Popoh ce izgoneşte piciorul nevestei de la el din pat. Un gest evaziv al cărui resort este ambiguu - aşa cum se desprinde din jocul formidabil al actorului - ce nu exprimă nici grijă, nici revoltă, nici silă - pentru că în adâncul sufletului nu are altă relevanţă, decât aceea de dezgust de sine. Urmează monologul amar şi sincer disperat al lui Iona a cărui furie creşte progresiv defulându-se în gestul de agresiune împotriva soţiei. Patul este răsturnat cu aşternut cu tot şi Levina zace pe podea - trezită din visul ei manifest în care-şi cumpăra mult dorita pălărie de paie - răspunzând calmă la provocările lui.
În general, Felix Alexa lasă textul să vorbească, intervenind cu rezervă şi uneori cu intuiţie în zonele în care un gest, un artificiu scenografic sau de regie ar putea creşte tensiunea dramatică sau ar potenţa umorul subtil al piesei.
Regizorul abordează o reprezentare comic-absurdă. Motiv pentru care, poezia textului - aşa cum răzbate ea din replici - e diminuată pe alocuri de gestul şarjat, agresiv, de altercaţia dublată de strigăt, ce face conţinutul adesea neinteligibil. Parcă prea umilitoare sau prea agresiv-erotică evoluţia scenică a Levivei vizavi de bărbatul violent care o răstoarnă cu patul, îi respinge tandreţea, o trânteşte pe jos,... În fapt, Leviva îl dispreţuieşte pe bărbatul pe care-l iubeşte şi de care se agaţă în anii trişti ai bătrâneţii.
Portretul cu iz de macho atribuit lui Iona, şi realizat impecabil de Răzvan Vasilescu, pare a fi mai legat de text sau edulcorat de complexul de trăiri contradictorii şi răscolitoare care se succed pe faţa actorului - graţie camerei focalizatoare şi a transmisiei online. Evoluţia stărilor pe faţa lui Răzvan Vasilescu - actor de mare ţinută - dincolo de gest, dincolo de text sau de atmosfera cvasi absurdă artificial creată, dau cont de o interioritate viscerală, aproape livrescă a rolului, aşa cum l-a înţeles actorul în afara oricărui artificiu de regie.
Piesa e construită după formula teatrului antic cu unitate de spaţiu, timp şi acţiune şi montarea lui Felix Alexa pare să subscrie acestei idei. Mai puţin realizată este banda sonoră aparţinând lui Ada Milea ce se vrea o prelungire comic-moralizatoare a textului, un fel de cor antic ce participă ironic la elucidarea misterelor familiei Popoh. Monologul sau dialogul se transformă adesea în recital, apoi devine melodie incantată de actorii înşişi, solo sau în duet. Apoi, deodată, scena învăluită de o lumină stranie încremeneşte, invadată de muzica care transfigurează comic, grobian sau morbid textul. Intertextualitatea construită pe libretul (ilustraţia muzicală aparţine regizorului) melodiilor lui Ada Milea face din replicile memorabile ale piesei un fel de leit-motive puse pe note. Uneori, prea stridente, au aerul să trivializeze drama: ("gravează-mă in mintea ta", "patul de piatră", "viaţa e ca o bombă cu ceas")
Felix Alexa punctează cu măiestrie elementele simbolice ale textului, cum ar fi onomastica personajelor. Numele sunt semnificative şi rostite cu insistenţă mai ales în monolog când personajele vorbesc despre sine la persoana a treia. Iona este prizonierul propriului pat, în fapt, al căsniciei, aşa cum Iona - cel biblic - e ostatec în burta balenei. Căsnicia este o lume închisă şi vastă care te înghite fără să bagi de seamă şi te trezeşti deodată bătrân în pântecele ei. Leviva este o femeie simplă, dar numele ei vine de la Levi (seminţia Leviţilor - a celor învăţaţi!), cu un bun simţ şi o înţelepciune demnă de etimologia numelui ei - ce înseamnă uniune şi armonie. Gunkel (Dan Astilean) - vecinul care suferă de singurătate cronică şi nu poate înţelege de ce doi oameni care se iubesc de treizeci de ani se torturează şi stau cu lumina aprinsă la ora două noaptea - este un nume de origine germană, însemnând sclipire. Pentru că el aduce celor doi Popoh revelaţia convieţuirii în doi, a apartenenţei şi drama jumătăţii. El le trezeşte conştiinţa iubirii ce-i leagă ca o inexplicabilă uitare. Pentru Leviva nu există "culmi" şi "profunzimile fără sfârşit" aşa cum le reclamă Iona. Ea îşi înţelege condiţia umilă şi într-un moment de revoltă îi dezvăluie lui Iona extracţia lui inferioară: "Popoh" - e un tip de material ca un noroi, o mâzgă care ţi se lipeşte pe talpă. Convingerea ei dezarmantă se susţine onomatopeic, în timp ce bate din palme: Po-poh! Po-poh!.
De-asemenea, obiectele vin cu simbolistica lor şi se însufleţesc, exprimând dorinţele sau refulările personajelor. În viziunea lui Felix Alexa, ele devin personaje ce uneori prin prezenţa lor animată, preced sau induc reacţiile stăpânilor lor.
"Curăţenia" în viaţa lui Iona ar vrea să înceapă cu patul conjugal. Patul este obiectul răzvrătirii lui, este lupta cu sine; patul este împins, tras, depărtat de geamănul lui, dezaliniat, răsturnat, dezbrăcat şi îmbrăcat cu aşternuturi. Într-o permanentă revoltă cu sine, patul iese mereu învingător, revenind la poziţia iniţială. Patul îl primeşte în intimitatea lui pe vecinul intrus care se bagă sub plapumă. În final, patul devine pat de moarte. Iona face un atac de inimă în propriul său pat.
Un alt obiect intens vehiculat este pantoful - instrumentul fugii şi al salvării, dar şi al reconcilierii, al reinstanţierii iubirii prin mirajul dansului. Hotărât să-şi părăsească domeniul conjugal, Iona îşi contemplă neîncrezător pantofii ce aveau să-l transporte magic din închisoarea căsniciei - precum Ali-Baba covorul zburător. Dar dacă, Iona nu ajunge mai departe de şifonier, în care se cuibăreşte cu tot cu pantofi şi valiză, ca un copil pedepsit de viaţă, pantofii Levivei eleganţi, scoşi cu grijă din cutie, par să dănţuie singuri. Ezitant, dar acaparat de o forţă nevăzută Iona se prinde în tangoul miraculos al pantofilor ce-i transpune pentru câteva clipe în vremuri imemoriale - într-o coregrafie nuanţată, elegant executată. Scena este construită cu migală şi multă sensibilitate. Iona o priveşte pe Leviva pentru prima dată cu dragoste. Dansul este un preambul pentru un act sexual ratat ce are darul să-l repună pe Iona în criza neputinţelor.
Scenografia (Nina Brumuşilă) se înscrie în aceeaşi formulă clasicizantă, simplificată sau neutră, vizând un interior banal, aproape gol: două paturi gemene pe rotile, un frigider decrepit şi un şifonier. Atmosfera derizorie anunţă un moment de criză, inerent vârstei înaintate de cuplu care istoveşte, pare că-i lipseşte oxigenul care să ducă relaţia mai departe. O fereastră care se deschide, lăsând să pătrundă bătaia monotonă şi liniile uniforme şi liniştitoare ale ploii, pare să liniştească spiritele resemnate sau ultragiate de propria lor neputinţă.
Portretul lui Gunkel este conturat de regizor într-o linie comic-absurdă. Gunkel arestează patul lui Iona şi refuză să mai plece de-acolo. Dar patul ii vorbeşte cu vocea lui Iona: "în orice pat dormi tot singur ai să fii". Se auto-persiflează: câine singur care latră la tavan toată noaptea, care începe să se gudure şi să sărute picioarele Levivei, "Ca un câine trist" devine laitmotivul lui Gunkel, pe care Felix Alexa nu întârzie să-l pună pe note. Paralela "Gunkel" - "Iona" , prin care Iona se identifică cu Gunkel "ori eşti Gunkel, ori Popoh. Mare brânză", deschide filozofic tema singurătăţii. Singurătatea de unul singur - ca ipostază conştientizată, atunci când nu ne mai găsim rostul şi nimeni nu mai are nevoie de noi (copiii, societatea) şi singurătatea în companie -inconştientă, în care jumătatea nu poate să-ţi ţină de urât şi atunci te revolţi împotriva ei.
După o veritabilă lecţie de singurătate, cuplul se reaşază pentru câteva clipe în vechea matrice matrimonială, copleşit de amintiri şi o iubire pasivă şi egoistă. Paturile îşi reiau cuminţi poziţiile. O criză de inimă. Durerea a trecut. Iona delirează. Ca într-un tunel al timpului Iona vede tatăl şi fiul mergând la biserică ţinându-se de mână.
Departe de-a iniţia o etică întoarsă a căsătoriei ca instituţie, piesa este o invitaţie la viaţă la toate vârstele ei, cu neajunsurile şi revelaţiile bătrâneţii. Ultimul cadru e proiectat într-un absurd morbid şi vesel, cu acelaşi umor negru. Paturile sunt parcate la perete, semn că şi-au încheiat rolul în această lume - ca vahane a neliniştilor, frustrărilor şi bucuriilor personajelor. Leviva şi Iona ne vorbesc pe rând din lumea cealaltă, întinse pe podeaua de lemn într-un sicriu invizibil. Stau lipiţi, ca două păpuşele uitate de lume, cu gândul la vieţile lor neînsemnate, şi se ridică în şezut din locul lor de "veci" pentru a ne face cu mâna. Iona - mereu neliniştit în frustrările lui, Leviva regretă că Iona a plecat înaintea ei, pentru că "Bătrâneţea e cel mai bun leac pentru căsnicie".
Precum personajele lui Pirandello în căutarea unui autor, Leviva visează la un scriitor plin de emoţie care să-şi abată privirea către vieţile lor mărunte. Şi iată că visul ei a devenit realitate...
Meşteşugul vieţii - după cum precizează titlul - propune o alternativă nepretenţioasă de-a valoriza viaţa, înţeleasă ca un dar, ce nu se caută la dinţi, din perspectiva eroinei ce afişează o resemnare şi o revoltă mută pe care o îneacă în visele ei. Cât despre arta de " a trăi" ne vorbeşte mai mult filmul lui Akira Kurosawa, Ikiru: Watanabe, bolnav terminal, caută sensul şi semnificaţia vieţii, pe care în final le descoperă, urmărind o fostă colegă de lucru care-şi găseşte bucuria de-a trăi în noua ei slujbă în care creează jucării. Diferenţa dintre Leviva şi Iona este că acesta, precum Watanabe, este în căutarea unui fapt măreţ care să dea un sens existenţei sale terne de până atunci. Dar Iona intră în criză de timp, bătrâneţea bate la uşă şi viaţa lui e din ce în ce mai searbădă, iar mijloacele de-a o schimba, tot mai iluzorii. Drama lui Iona reprezintă întocmai distanţa dintre arta de a trăi şi meşteşugul vieţii - la care acesta aderă parţial, într-un moment de slăbiciune şi "sclipire" facilitat de farmecele obosite ale Levivei şi intruziunea vecinului bolnav de singurătate.