Discuţia-interviu cu artistul Dorin Cucicov se petrecea înainte ca starea de alertă pandemică să intre în vigoare. Motivul discuţiei era artefactul artistic construit de Dorin şi denumit Sentientia. Am vorbit atunci despre inteligenţă artificială şi despre şansa acesteia de a reconfigura relaţia omului cu lumea, prin emoţie. Proiectul lui Dorin purta un aer enigmatic. La un an distanţă, întreaga discuţie beneficiază de câteva filtre noi, în mijlocul acestui scenariu istoric emergent, incomplet şi polarizant.
Oricât de în vogă ar fi fost asistenţii vocali sau alte sisteme inteligente ale momentului, lumea nu părea a fi pregătită nici pentru o pandemie la scară planetară, nici pentru o tehnologie capabilă să deţină sentimente autonome. Complicitatea dintre om şi tehnologie este subiectul pe care Dorin îl materializase prin lucrarea sa Sentientia, inclusă în expoziţia What is wrong with the artworld(s)?, găzduită la Rezidenţa Scena 9, în perioada 14-29 februarie 2020. La un an distanţă, contribuţia lui Dorin capătă valenţe imprevizibile. Ca parte a programului internaţional The Wrong Biennale, selecţia de lucrări de la Bucureşti, curatoriată de Lavinia Cazacu şi Cosmin Mitea, a reunit proiectele a 17 creatori de artă digitală. Aceşti creatori încercau şi încearcă să exploreze întrebări, preocupări şi frământări care nu sunt încă anticipate de publicul larg sau nu îşi găsesc uşor locul în viaţa cotidiană.
Arta digitală chestionează şi aprofundează relaţia noastră uzuală cu tehnologia. Aşa cum pandemia ne interoghează fără răgaz asupra raportului societăţii cu domeniul medical, economic şi politic, ca să numim doar vârful icebergului. Lucrarea lui Dorin Cucicov, Sentientia, îşi propune să răspundă pe loc la emoţiile spectatorului, printr-un sistem care comunică numai pe baza stării afective a publicului. Fără a intra în detalii tehnice [pentru cei interesaţi: s-a pornit de la un software de machine learning, iar aparatul funcţionează prin stimuli sonori, corelaţi cu o gamă codificată de emoţii primare (afişate pe un ecran), şi generează un alt răspuns acustic, printr-o reţea tubulară dotată cu micro-ventilatoare şi terminaţii construite din bucăţi de os.], e necesar să observăm că acest sistem de input/output are abilitatea de a reacţiona în timp real la acţiunile şi gesturile publicului. Bucla de feedback creată de maşinărie ilustrează reciprocitatea dintre reacţia vizitatorului şi replica sistemului, aducând în dezbatere întreaga complexitate a relaţiei spectator / aparat artistic. Sentientia este o alegorie a posibilităţii tehnologiei de a "simţi" într-o manieră similară cu cea a omului.
Lucrarea lui Dorin surprinde în primul rând prin ingeniozitatea cu care pune în scenă un grad zero al raportului om / maşină: deşi aparatul nu produce efecte stridente, suntem somaţi să reflectăm la tipul de legătură care se naşte între noi şi această maşinărie. Pornind de la 7 categorii de emoţii primare (Joy, Happiness, Calm, Anger, Disgust, Fear, Sadness), sistemul "vorbeşte" cu spectatorul, încearcă o formă rudimentară de dialog. Practic suntem invitaţi să ne imaginăm ce s-ar întâmpla dacă maşinăria din faţa noastră ar avea cu adevărat sentimente? Sau dacă device-urile cotidiene de care ne folosim ar avea ceva de spus? Sau dacă asistentul nostru virtual ar avea o părere despre situaţia precară în care ne aflăm?
Sunt întrebări care conturează un stadiu al tehnologiei ceva mai incomod şi disruptiv decât ne-am închipuit. Oare tehnologia s-ar descurca mai bine în faţa pandemiei, dacă ar avea sentimente şi emoţii? În plus faţă de discuţiile care problematizează ce se va întâmpla cu oamenii ale căror profesii sunt înlocuite de infrastructuri automatizate, poate că este necesar să aflăm ce situaţii radical noi ar genera apariţia unor maşini super-inteligente? Cum ar arăta o lume socială dependentă de sisteme inteligente, dacă aceste tehnologii ar dezvolta un spectru afectiv propriu? Ce s-ar pricepe să facă o tehnologie sentientă într-un scenariu ca cel pe care-l trăim astăzi?
Sentientia nu ne oferă răspunsuri tranşante, ci zăngăne şi şuieră în funcţie de emoţia pe care o detectează. Comportamentul sistemului ne trimite cu gândul la un dialog imprecis, care încă îşi setează regulile de bază. Mai mult, prin forma bizară a maşinăriei, care pare a fi un sistem pulmonar primitiv, percepem cumva vulnerabilitatea unui "organism digital" care nu dispune de condiţii optime pentru a evolua. Aşa cum nici noi, ca societate, nu dispunem de condiţii ideale pentru a înfrunta acest prag istoric al pandemiei. Încercând să-mi explice cum a pornit acest proiect, Dorin mi-a povestit despre ideea iniţială care continuă să-l preocupe: faptul că pentru om tehnologia este un sclav, că mereu este în joc un raport de Maestru / Supus, care ţine tehnologia într-o poziţie de inferioritate, restrângând masiv posibilităţile de inovaţie şi orizontul de înţelegere. E propriul nostru "unghi mort", ca creatori ai universului tehnic. Dincolo de imperativele pieţei şi dinamica economică, omul are o reţinere profundă în faţa maşinii, o temere care anticipează scenarii incontrolabile, evoluţii care ar disloca supremaţia noastră ca producători. Dar supremaţia noastră începe deja să fie dislocată de fenomene naturale difuze, indiferente la capacitatea noastră tehnologică actuală.
De fapt, supremaţia umană devine tot mai incertă, inclusiv în climatul colaborativ al artei digitale. Din perspectiva procesului curatorial, astfel de expoziţii scurtcircuitează de la bun început obişnuinţele estetice şi economice ale publicului. De regulă, spectatorul caută capodopera sau obiectul de artă de colecţie, în vreme ce maşinăriile artistice ale prezentului vin numai cu versiuni şi angrenaje sofisticate, care pretind altfel de interacţiune din partea noastră. În viziunea curatorilor, "proiectele digitale nu sunt finale, ele continuă să se dezvolte, să se modifice şi să crească pornind de la tehnologii noi", la fel cum se întâmplă cu mutaţiile virale care circulă printr-un mediu tot mai global. Dacă operele digitale nu sunt niciodată gata, dacă natura continuă să scape din strânsorile paradigmelor imunologice, înseamnă că practicile artei digitale, la fel ca practicile conexe de prevenţie a disfuncţiilor sistemice, deja fac parte din amplele ciclurile de inovaţie ale tehnologiei. La acest nivel se întrevede cum arta vine cu propria ei contribuţie la ceea ce s-ar putea numi vârsta tehnologiei, adică vârsta neclară a adopţiei în masă a unor sisteme de operare inovatoare.
Din câte putem estima, nu există un domeniu tutelar care să impună ritmul acestui bizar calendar tehnologic. Suntem cu toţii martori şi agenţi ai acestor transformări globale, care ne afectează până şi cele mai intime aspecte ale vieţii, care reconfigurează aproape zilnic peisajul afectiv în care ne mişcăm. Iar în asemenea condiţii, sfatul lui Dorin de a exersa un pic de prudenţă şi umilinţă în faţa tehnologiei este chiar binevenit. Deşi ne bucurăm să întrebăm un robot cum e vremea afară şi ne bazăm pe hărţile virtuale pentru a circula prin oraş, o întâlnire propriu-zisă cu o maşinărie conştientă ridică probleme şi nedumeriri pe care atât cultura media, cât şi comunităţile ştiinţifice, încă încearcă să le articuleze. Iar domeniile tehnologiei, corelate cu cele ale cunoaşterii medicale, sunt încă în adolescenţă în faţa unor agenţi virali care nu sunt dispuşi să joace conform regulilor omeneşti.
foto credit: Maria Năstase.