În mod firesc, Ali şi Asiye rămân destul de indiferenţi faţă de discuţiile dintre membrii familiei, latenţe ale tensiunilor intergeneraţionale. Totuşi, ei trăiesc propia lor marturizare: atunci când Ali răstoarnă o broască ţestoasă (ştiind bine că această poziţie îi va pricinui moartea) el are un coşmar, semn că vremea confruntării şi a asumării faptelor sale a sosit. Tot în sensul ăsta, mi-a plăcut mult suita de cadre în care camera se apropie foarte tare de faţa personajelor focalizând pentru câteva momente fruntea şi ochii lor. Un soi de paralelism fugar între privirea istovită a bunicilor şi figura lor deformată de vlăguire şi privirea vioaie, nestăvilită, aprinsă a copiilor.
Când nu se opreşte asupra unei lungi discuţii între membrii familiei, camera se plimbă cu largi planuri-secvenţă prin sat (şi în jurul său), cel mai probabil, fragmente din amintiriile lui Ceylan, realizând imagini care fixează filmul în Timp, un timp pierdut cu desăvârşire (Mircea Eliade, Imagini şi simboluri, Ed. Humanitas, 2013, Bucureşti). Aşadar, aceste secvenţe redau sentimentul unei stagnări sau cel puţin cel al unui popas ori al unei opriri în Timp, dar tocmai stagnarea asta permite chiar şi pentru puţin ieşirea din amintirea lui Ceylan şi revenirea la acel spaţiu al de demultului nostru, al propriei copilării. Iată de ce Kasaba poate fi o experienţă atât de înălţătoare, căci filmul oferă posibilitatea ieşirii din timp şi revenirea la un Timp al nostru, intim şi personal la care te întorci cu imensă încântare, dar şi cu mare tristeţe.
Tot caut să atribui figura de alter ego al autorului unuia dintre personajele filmului: o fi Saffet (interpretat de vărul lui Ceylan), o fi micul Ali...? Cert este că autorul lasă puţin din relaţia cu membrii familiei sale în fiecare personaj (în plus în rolul bătrânilor sunt distribuiţi chiar bunicii regizorului). Înţelegem astfel că adevăratul subiect sau personaj se află în spatele camerei, iar naraţiunii îi este luat locul de lirismul pierderii desăvârşite. Ce alt mod mai potrivnic decât aţi începe prodigioasa carieră cu mărturia unei trăiri sincere şi semnificative rupte dintr-un Timp profund personal...
Desigur, Kasaba nu se bucură de rigoarea filmelor ulterioare ale lui Ceylan, personajele se confruntă superficial cu proprile tensiuni după modelul: despre trecut nu mai trebuie vorbit, iar despre viitor nu se poate şti. Este vădită însă predilecţia pentru Saffet, care suferă un conflict interior ceva mai pronunţat, generat de situaţia şi locul său în Cosmosul satului şi ceea ce mă face să cred, prin urmare, că el se aproie cel mai mult de un al alter ego al autorului.
Cu Kasaba Nuri Bilge Ceylan anunţă ceea ce cu puţin timp înainte serviciul militar îi confirmase: filmul de artă îi aparţine! Dar poate acest debut nu trebuie întâmpinat ca o introducere în filmografia unui mare artist, ci mai degrabă trebuie vizitat pentru serenitatea acelui nostalgic no man's land, câmpurile din jurul satului lui Ceylan, care aşteaptă să fie revendicat de propria noastră amintire...
Filmul se poate vedea pe platforma MUBI.