"Unii oameni
cred că sunt destul de buni
pentru a merge desculţi
pe şoseaua încinsă
iar alţii
le refuză plăcerea de a-i crede.
Oamenii se coc
ca seminţele,
ba nu! ca boabele de porumb
fac mult zgomot
şi înfloresc
(unele boabe nu înfloresc)"
Datele iniţiale nu sunt originale, probabil dramaturgul nici nu si-a propus aşa ceva. Cvasi-omogenitatea de stare socială şi familială mi-a amintit de Avioane de hârtie, de Elise Wilk (descarcă aici), o convenţie plauzibilă, în fond. Într-un timp în care societatea simte şi crede că poate rezolva problemele ce apar în viaţa oamenilor, personajul Marta, profesoara de literatură, spune, vizavi de contextul eroului nostru: "Dar eu n-o pot învia pe mama lui Ivan şi nici lui taică-su nu-i pot găsi de lucru." Un erou la limita tragicului, prin configuraţia pe care o capătă viaţa lui, în urma unor 'cutremure' greu de gestionat şi la maturitate, darmite în miezul adolescenţei. Mai mult, Ivan este, ca în tragediile antice, condus de zei aprigi şi inflexibili. Primim asigurări, de la personajul cel mai avizat, directoarea şcolii, că e un băiat bine crescut şi inteligent. Până ce 'zeii' l-au bulversat, ca pe un Aias mai mic. Doar că, totuşi, responsabilitatea nu poate fi exclusiv exterioară. Şi asta se probează prin alte exemple în care, în condiţii similare, adolescentul reacţionează altfel - "unele boabe...".
Antonella Cornici transformă spectacolul către o altă miză. În ochii mei, eroina este profesoara Marta, cea care îşi pune problema de conştiinţă şi se descoperă pe sine, deloc uşor, pentru un tulburător final. Interpretarea textului se susţine prin metafora cea mai frumoasă a piesei, "O imagine în cuvinte. Tu îi descrii unui coleg o imagine. După un desen, o poză, orice. Şi ce-i spui tu, lui trebuie să-i inspire altceva. Alt desen, un scurtmetraj... fără să copieze nimic din ce-ai zis tu. Pe urmă faci tu acelaşi lucru: te inspiri din ce ţi-a povestit colegu'". Acest joc de oglinzi, început de dramaturg, în fond chiar dinainte de el, de la povestitorul unui caz real, e continuat de regizoare, de actori, de fiecare dintre spectatorii, numai ochi şi urechi, din sala intimă a Teatrului din Stejar, Iaşi. În numele unei dragoste vechi, adolescentine, pentru fizică, mă însoţeşte mereu enunţul unei probleme pe care un profesor cu har a prezentat-o studenţilor săi: dacă acum se deschide uşa încăperii în al cărei colţ opus ne aflăm şi intră o femeie despre care aflăm că a folosit o picătură dintr-un parfum, în cât timp parfumul acela va ajunge la receptor?
Ei bine, Antonella Cornici a găsit calea prin care spaţiul, pe care nu l-ai fi bănuit generos cu arta aceasta, să se umple repede cu parfumul emoţiei. Vorbind despre teatrul lui Andrei Şerban, într-un articol din SpectActor, intitulat Inteligenţa inimii, George Banu îl citează: "Mergem la teatru în primul rând ca să simţim, flămânzi de emoţie".
Spaţiul 'gol' se volatilizează, cele câteva cuburi fiind destinate retragerii de sub focalizare a personajelor, segmentarea scenei fiind secundară. Delimitarea de public, prin linii luminoase, pare a fi doar o convenţie, un ingredient de spectaculozitate, un hotar superfluu, atâta vreme cât spectatorul se regăseşte într-un dram de poveste.
Constantul colaborator al regizoarei, Andrei Cozlac, un entuziast şi dedicat artist, vădit om de echipă, 'ţine spatele' spectacolului, 'împingând' actorii în faţă, conferindu-le încredere. Proiecţiile ţin de imaginar şi de virtual, oferă segmentele de vis, cu cele două componente ale sale, trecutul şi viitorul. Inclusiv pentru o suită de replici adresate unui personaj doar numit. Iar actorii, ei bine, actorii vin în prima linie, a contactului cu spectatorii. Literal, venirea lor e ca urmare a unei coregrafii propuse de Alice Veliche şi Alexandru Radu (care, la rândul lor, au făcut cunoscut Teatrul din Stejar prin spectacole-dans). Mişcarea browniană a personajelor, între scenele serializate, au nu doar darul de a aduce 'parfumul' în fiece punct al spaţiului ci şi reamintesc posibilitatea de a ne regăsi în ipostaze similare. O declaraţie expusă de la bun început, cu protagoniştii orientaţi precum spectatorii (cel puţin pe latura mai mare a sălii). Toate acestea aşezate, vine rândul centrului de greutate al spectacolului, jocul, de corp şi, mai ales, de priviri.
Şi dacă tot am vorbit de percepţia unei echipe, îmi pare că, în privinţa interpretării, Vasilica Bălăiţă asigură echilibrul balanţei în ceea ce constituie motivul piesei. Dacă negrul este, în majoritate simplă, dress code în spectacol, în special în cazul profesoarelor, apoi există de fiecare dată câte un adjuvant care nuanţează. În cazul directoarei, întruchipată ca la carte de Vasilica Bălăiţă, avem, mai întâi, poate minor şi întâmplător, detaliul părului cârlionţat, bogat, care nu doar că umanizează funcţia dar şi apropie. Rama ochelarilor pare să ţină în frâu o bonomie ce nu trebuie greşit interpretată. Iar tonul, mereu echilibrat, este un semn al prudenţei în faţa deciziei insistent solicitate de Marta. De altfel ea ştie să fie fermă când e vorba de sfidare la adresa profesoarei, ştie să pondereze nervozitatea acesteia. În secvenţa adresării ei către psihologul şcolii, în fapt un monolog despre specificul pedagogiei, putem extinde spre orice alt segment al muncii în echipă. "Ce greşesc unii dintre colegii noştri, ca Marta de exemplu, e că sunt hipersensibili şi, totuşi, incapabili să se pună în pielea unui elev [aici punem înlocui cuvântul 'elev' cu 'coleg'-nm]. Mă rog, uneori cred că educaţia ţine de noroc." Cuvântul cheie - hazard.
Maturitatea echipei e conferită de Doru Aftanasiu, în rolul Alvaro, tatăl eroului. Cu mijloace mai degrabă cinematografice, l-am perceput ca pe un personaj din filmele lui Kiarostami. Fiul îi expune toată vulnerabilitatea iar subtilitatea unei scene e dată şi de postura actorului Doru Aftanasiu de a juca împreună cu studentul său. Forţa interpretării se datorează şi vulnerabilităţii. Pe nisipul mişcător al destinului şi al reacţiei în faţa sa, actorul construieşte un personaj sensibil. Aşa cum izbucneşte faţă de singura scăpare a directoarei, când enunţă şi posibilitatea unei exmatriculări şi a unei mutări în altă şcoală, în aceleaşi timp Alvaro insistă neputincios în aceleaşi demers disperat. "Dac-ai fi imbecil, n-aş avea ce face; ar trebui să accept. Dar nu înţeleg de ce-ţi faci viaţa grea când ai aşa o minte bună, ce dracu', Ivan, nu înţeleg..." Îmi pare că Doru Aftanasiu ne pune o oglindă limpede celor ce ne recunoaştem în zadarnica insistenţă a neputinţei de a înţelege necesitatea unei schimbări în faţa implacabilului. O neputinţă ce anulează toată naivitatea strategiei de părinte ce vrea să menajeze copilul, mai ales când repetat îi expune alternativa părăsirii casei. Ce puţin reuşim să-l cunoaştem pe cel din faţa noastră! Chiar şi trupul chircit al actorului, până la final, forţează reflecţia. Alvaro a putut sa-i spună lui Ivan doar "Gata cu fata aia!", fără să ştie că taman adolescenta mai mică decât fiul său îl responsabilizează, inconştient - dar cum ar putea fi altfel la 17 ani?!
Luna, în interpretarea Silviei Cămănaru, este o explozie de impetuozitate, inocenţă şi vis. Cu o continuă mişcare, corporală ori interioară, este emblema prezentului trăit dinamic. Etichetează lapidar, mai mult sau mai puţin reuşit, e pragmatică din instinct. Cel puţin îndemnându-l pe Ivan să apeleze la clemenţa profesoarei.
Decupajul minimal, dinamic, descrie complet personajul Silviei Cămănaru. De la chipul ei, cu toate detaliile ce par schiţate, chiar cu obsesia sânilor de a fi prea mici, de la erotismul condus cu dezinvoltură până la decuplarea bruscă de la un subiect spre concentrarea pe reflectarea în mediul virtual. Avalanşa fotografiilor ei, proiectate pe ecranul din spate, ilustrând o, aproximativ, aceeaşi expresie costumată, cu o mică excepţie, la fel. Cerând profunzime ("Dup-o lună, putem avea încredere unu' în celălalt, nu-i aşa?"), se desprinde uşor pentru ceea ce o atrage mai nou. Disponibilitatea ei, aparent condiţionată de un proiect adaptat continuu, exteriorizează o neanunţată, până atunci, responsabilitate a lui Ivan. Asistăm la un exerciţiu de maturizare, neplanificat de nicio strategie: "Dacă vrei să afli dac-ai talent pe bune, trebuie să mergi acolo unde-s cele mai mare şanse. Să înveţi, să te formezi, să concurezi, nu-i aşa?". Din nou e plasată o oglindă pentru abilitatea noastră de a propune altora ceea ce nu realizăm că ar trebui să ne autoimpunem.
Da, replica Silviei Camănaru, "Secretul meu e c-o să fiu actriţă. Dacă n-o să fiu actriţă, n-o să fiu nimic. Da' o să fiu una mişto, faimoasă rău. [...]. Ştiu c-o să fie greu, al naibii de greu, da' o să reuşesc" este de impact pentru că irumpe în armonie cu interpretarea. Şi mizez pe efectul peste timp a înregistrării scenei în care eleva şi profesoara stau faţă în faţă, fără cuvinte, în timpul unei scene dintre Ivan şi tatăl său. Privirile lor, dintre care a Silviei Cămănaru e vizibilă publicului, a Alexandrei Diaconiţa doar bănuită. Luna o priveşte pe Marta ca pe o concurentă la inima lui Ivan. O asemenea percepţie o semnalează încă de la început, fie şi inconştient.
"Luna: E o frustrată, e destul să te uiţi la ea. Ascultă-mă pe mine: uit-o!
Ivan: Am uitat-o.
Luna: N-ai uitat-o!"
Un început ce speculează o anume ambiguitate în privinţa motivului exact al acuzei profesoarei. Pe parcursul spectacolului nu aflăm conţinutul acelei foi scrise de Ivan. Cu bagajul informaţional ce ne însoţeşte, inevitabil, am simţit teamă în prima scenă a celor doi. Pe undeva, totuşi, privirile de rebel din interpretarea lui Răzvan Conţu nu merg până la agresivitate, nu sunt priviri de lup. Treptat, se înlătură o asemenea temere şi rămâne concentrarea pe istovitoarea problemă a relaţiei cu un adolescent într-o criză a formării sale. Dificil rol pentru tânărul încă student, aflat într-o fastuoasă etapă în prologul carierei sale. După şansa distribuirii în spectacolul Trei piese triste, al lui Radu Afrim, un constant promotor al tinerilor cu potenţial, rolul Ivan îi oferă posibilitatea unei evoluţii solicitante, cu o premisă previzibilă, a unei tipologii care a lansat nume mari. Răzvan Conţu se menţine cu brio pe muchia sensibilă dintre rebelul cu sarcasm şi obrăznicie (doar un strop), adolescentul ascultător, în ciuda aparenţelor, al tatălui său, fără ca asta să însemne mai mult decât respectul ascultării, şi tânărul eliberat de orice alt atribut identitar, intrat într-o relaţie ardentă cu aceea care, întâmplător, este profesoara sa.
Gesturile sale, mereu elocvente, mereu într-un balans de impetuozitate şi control al unei responsabilităţi ascunse, m-au atras ori de câte ori a evoluat central, la câţiva paşi de mine. Hanoracul său, de un verde estompat, al unui rafinament matur, este cu adevărat multifuncţional, ajutându-l să-şi reconfigureze portretul în diferite ipostaze ale unei masculinităţi de pe larga paletă care ne defineşte. Erotism şi fragilitate, forţă şi vigoare, niciodată dincolo de un prag acceptabil, privire de la ofensivă la nostalgia ocrotirii materne, mai ales în provocatoarea proximitate a spectatorilor, fără protecţia consistentă a compartimentării întuneric-lumină. În relaţia cu Luna alternează închiderea şi deschiderea, pentru că în rest, corporal, sexul e doar gimnastică. Faţă de ea are curajul de a-şi afirma sensibilitatea. Dorul de mamă (cum spunea o prietenă, niciunui băiat n-ar trebui să-i lipsească mama, e indispensabilă formării sale - deşi, viaţa e atât de bogată în cazuri...) şi simţul poetic exprimat prin recursul la imagini cu marea. Replica lui, "eu nu visez la viitor ci la lucrurile care ar putea fi..." ţine nu de utopie ci de tensiunea posibilităţii apropierii celor două planuri. Rezonator pentru tatăl său, Ivan se afirmă printr-o fermitate a poziţiei sale. Răzvan Conţu dă replica profesorului său: "Pentru început, de ce nu mă tratezi tu ca pe-un bărbat?" şi scena tată-fiu are o acumulare de dramatism. Finalizarea violentă are mai puţină relevanţă, cuvintele sunt mult mai puternice. "N-o mai pomeni pe mama ca să te scoţi pe tine basma-curată!". Trupul căzut al tatălui, despre care am amintit, învinge. Îl vedem acolo în tot ce se mai joacă, impune trecerea celui mai greu examen pe drumul maturizării. "Tată! Oricare aş fi, eu sunt fiul tău!"
Cele mai picturale scene sunt în relaţia Marta-Ivan. O poveste de dragoste în trei timpi. O dragoste imposibilă şi totuşi ardentă. Permanent, privirile Alexandrei Diaconiţa sunt polarizatoare. Toată neliniştea personajului său, exprimată în replici cu directoarea ori la telefon, cu nuanţele de pedagog preocupat de elevul său, temător pentru tulburătorul necunoscut din ceea ce transmite rebelul Ivan, este dublată de o mult mai nuanţată expresie a ochilor. Inexprimabilul e acolo. Şi pe măsură ce privirea consolidează un contur, frământarea de conştiinţă devine tot mai tulburătoare. Prima scenă dintre cei doi, tensionată prin cantitatea de necunoscut cu potenţial ameninţător, este o adevărată coregrafie. În prima parte adolescentul îşi cere drepturile: "De ce-ar trebui să mă schimb?" ori "Chiar te interesează?"... pentru ca Marta, care insistă pe verbalizare: "Dă-mi un motiv ca să găsim împreună o soluţie!" să cedeze spre şabloane ineficiente. Alexandra Diaconiţa îşi dezvoltă personajul încât scena exprimării lor corporale să fie de o tulburătoare frumuseţe. Picturală, de o poezie fără cuvinte. Roşul pur de sub sacoul negru al profesoarei îşi afirmă statutul. Privirile actriţei descriu densitatea unei trăiri inevitabil circumscrise unui context, cu atât mai puternice. Micile tatuaje, pe piept şi pe spate, sunt ca repere ale edenicului segment. Segment limitat, cum altfel e un Eden?!, pentru că nici Marta nu mai ţine seama de sensibilitatea unui adolescent ("N-am nevoie să-mi faci tu cadou corijenţa"), nici Ivan nu are maturitatea de a preţui gestul Martei. Realitatea cade brusc, capul plecat al actriţei, părul scurt acoperind, totuşi privirea, vorbele pierzându-se în năvala celor ce se succed. "Eu doar predau literatură" ar fi ultimele cuvinte. Dar ce mai contează?!
Şi poate că e mai educativă această repetare a irosirii, a încăpăţânării pe care o multiplicăm fiecare. Ivan enunţă decizia de a nu merge la universitate. Şi e liber s-o facă. Dar potenţialul său, real şi dovedit, l-ar îndreptăţi şi, judecând prin prisma socială, ar facilita o mai adecvată poziţionare în mecanismul în care suntem angrenaţi cu toţii. Îi reproşează tatălui său că acceptă slujbe derizorii, care ar trebui să rămână tinerilor ce intră în viaţă. La fel face şi el prin alegerea de continuare. Dar "ăştia suntem" - îmi suna mereu în urechi replica de final a lui Sorin Leoveanu în Radio, construit de Bobi Pricop la Craiova.
Antonella Cornici, cu harul ei exersat în atâtea teatre, de a potenţa actorii şi de a omogeniza echipe de creaţie, plasează tânărul Teatru din Stejar, un proiect ambiţios al unui actor senin perseverent, Theodor Ivan, în liga producătorilor de spectacole despre care se vorbeşte.
Javier de Dios, punându-şi în scenă propria piesă, a scos pe afiş cuvintele spuse de Alvaro, ca părinte grijuliu: "Mereu e nevoie de un loc. Un loc al tău". Antonella Cornici, derulând proiecţia video de final, cu numele Ivan estompându-se à rebours, amintindu-mi de jocul de cuvinte Iv cel Naiv, mizează pe jocul secund al reflecţiei în noi, mai profund, mai ambiţios în ceea ce privim şi ceea ce citim în privirile oamenilor.
"No need to run and hide,
No need to laugh or cry,
it's a wonderful, wonderful life"
(Katie Melua)
Notă
Ivan, de Javier de Dios, traducerea Luminiţa Voina-Răuţ
Regia: Antonella Cornici
Asistent regie: Miruna Hriscu / Video design: Andrei Cozlac / Coregrafie: Alice Veliche şi Alexandru Radu
Distribuţia: Răzvan Conţu, Doru Aftanasiu, Alexandra Diaconiţa, Vasilica Bălăiţă, Silvia Cămănaru
Filmare şi trailer: Elvis Petrea şi Elena Petrea
Producţie Teatrul din Stejar, Iaşi, premiera 7 mai 2021.