Deocamdată, vorbim despre moştenirea cu care s-a repornit la drum după mica relaxare post-pandemică. Evident că s-a scos din avuţia existentă o piesă cu cârlig la publicul cel doritor să revină la teatru şi, musai, să se distreze, uitând de cele rele. A fost să fie Ceapa. Autorul ei, italianul Aldo Nicolaj este un nume de reţinut în istoria dramaturgiei europene a secolului trecut. În cele 39 de piese, omul a reuşit să afirme o literatură solidă pentru scenă, abordând diverse teme interesante (la noi s-a jucat mai mult Fluturi... Fluturi..., aflat încă pe afiş) şi nesfiindu-se a se lua la luptă dreaptă chiar cu Hamlet-ul shakespear-ian, pe care l-a "făcut" într-un admirabil şi de neuitat sos picant, servit de Teatrul Nottara. Numai o coincidenţă de tip C.C. (culinaro-culturală) face ca montarea de la Stela Popescu să marcheze restartul. Mdeh, asta-i marfa... bine că nu e şi degerată (doar ofilită), după atâta post.
Schematică, aşa cum îi stă bine oricărei încropeli cu pretenţii, cum se poate întâmpla la orice casă mare, Ceapa de faţă nu pariază pe dileme sau profunzimi, alegând nivelul mediu; cum s-ar zice, nu e o piesă pentru critici, ci pentru spectatori - de preferinţă cei care au ieşit să se simtă bine în parc şi, după aceea, mai intră şi la teatru, dacă tot e acolo, în preajmă. Nimic (dar absolut nimic!) rău în asta. O tramă simpl(ist)ă îl aruncă în prim-planul scenei pe Piero - directorul unui teatru particular de succes (interpretat de încă chipeşul Adrian Păduraru). Famelie mică, de numai patru suflete - dacă nu intră la socoteală şi secretara - "remuneraţie" după profit - adică mare. Omul e înalt, frumos, băftos şi bănos (ai zice că şi onest), seamănă la chip cu George W. Bush, peste Dan Bitmann - se poate mai atrăgător? Ce-i mai poate lipsi?! El ştie... Şi nu numai că ştie, dar începe un fel de confesiune în gura mare, văicărindu-se de câte greutăţi şi complicaţii s-au adunat pe capul lui cel grizonat, copleşindu-l corespunzător. Drept pentru care, în lipsă de ceva şi mai bun, se hotărăşte (zice el) să-şi pună capăt zilelor. Asta comedie?! Păi, da... căci înşiruirea motivelor ar trebui să-ţi umple ochii de lacrimi (de plâns - nu; atunci - de râs). Aşa, ca atunci când desfaci foile unei - aţi ghicit cine vine la masă: ceapa în persoană. Viaţă grea pe bietul om: o nevastă prea plină de personalitate, aprigă şi intratabilă (Alexandra Velniciuc, sigură pe ea şi convingătoare) - opusul celei sortite să stea la cratiţă şi să prăjească ceapa, nu? Doi copii mari (Irina Cărămizaru şi Cristian Neacşu, cu evoluţii meritorii sub aspect funcţional) care - or şti ei de ce - nu dau doi bani pe el... dar au grijă să-l scuture (tot) de bani. Când traiul cel multilateral confortabil a ajuns să-l plictisească, norocul îi surâde în persoana unei starlete (că fufă ar suna prea urât, jucată cu aplomb credibil de Silvia Stanciu) manevrată cu succes de un bun şi cam escroc prieten (Sorin Aurel Sandu, şarjat gros în datele personajului). Amantlâcul pus la cale şi realizat în 3 zile îl face să-şi piardă timpul, banii şi onoarea de familist, fiind tras pe sfoară ca ultimul mocofan, de un cuplu de amanţi-escroci: starleta Bianca & Mimo Rasi (Cătălin Frăsinescu, cu mulţi muşchi, hormoni şi tupeu), care-i dau buzna în (pardon!) izmene, în teatru şi în avere. Cum dracu' să nu-ţi vină idea cu zburatul creierilor... câţi au mai rămas la locul lor? Mai ales când amantul amantei ţi se combină cu secretara (Ana Maria Ivan reuşeşte să facă un personaj care se reţine), iar prietenul nemernic se dovedeşte a fi, totuşi, un mijlocitor abil al fericirii personale, având grijă să-i sufle nevasta?! Totul pe faţă, la vedere, necinstit negustoreşte... Curat murdar vorba lui Adrian Severin: păi, dacă toţi înşală, înseamnă că proastă este doar regula care pretinde că asta n-ar fi frumos. Ba, uite că e! Aşa că George W Bush (sau Dan Bitmann) reuniţi sub chipul de mereu june prim al lui Adrian Păduraru, debutantul, de acum aproape 40 de ani, din corjosianul Declaraţie de dragoste se lasă de pistoleală şi rămâne printre plăcerile vinovate ale vieţii.
Ceva muzică sprinţară şi adecvată marivodajului ţopăitor (compozitor: Vlaicu Golcea) completează atmosfera, într-o scenografie tot de serviciu (Corina Gramoşteanu) şi o regie şi mai de serviciu, asumată de actorul-pelerin(ă) Dan Tudor.
Toate bune şi frumoase. Să punem aplauzele (cam obosite) de la final pe seama dezvăţului? Ar fi, totuşi (de) bine.