mai 2021
Iepurele alb, iepurele roşu
Când mama a venit la mine şi mi-a spus că s-a redeschis Teatrul Naţional "Radu Stanca" şi că vrea să ia bilete la un spectacol, am fost entuziasmată, chiar dacă nu ştiam prea multe despre Iepurele alb, iepurele roşu. M-am resemnat că nu pot vedea Conferinţa iraniană a lui Bobi Pricop şi am zis în sinea mea "ia să vedem care-i faza cu iepurii ăştia". Tot ce ştiam era că textul era la prima vedere şi pentru actor, şi pentru spectator, şi că are un nume asemănător cu filmul Pisica neagră, pisica albă al lui Emir Kusturica (dar oricât de mult mi-ar fi plăcut mie să fac corelaţii, asemănările păreau să se oprească la nume). Şi aşa a şi fost. În afară de nume şi de o uşoară combinaţie de umor şi profunzime (care pot fi găsite, de altfel, în aproape orice text modern), drama dramaturgului iranian Nassim Soleimanpour nu are nimic de-a face cu zglobia comedie sârbească de dragoste.

Nu am să vorbesc prea mult despre sentimentul inefabil pe care l-am simţit atunci când am călcat în teatru, m-am aşezat pe scaun şi am privit pentru prima oară după mult timp actorul de pe scenă, aflat la doar câţiva metri de mine. Sunt sigură că toţi l-am simţit. Altfel nu ar fi fost teatrele atât de pline (în limitele restricţiilor de locuri). În schimb, am să vorbesc despre cât de norocoasă am fost să particip la această experienţă unică a spectacolului Iepurele alb, iepurele roşu nu o dată, ci de două ori. Un spectacol care reuşeşte să fie unic de fiecare dată când se joacă, întrucât pionii (actorii) se schimbă mereu, iar hazardul joacă un rol poate chiar mai important decât actorul de pe scenă. În ciuda faptului că fiecare reprezentaţie pare un alt spectacol, prima pe care o vezi te contrariază şi te pune pe gânduri într-un mod greu de descris. Mă aşteptam să văd un spectacol lectură sau un monolog improvizat, în orice caz, o încercare a actorului de a ne reaminti ce mult ne place la teatru, de a ne delecta timp de două ore în timp ce noi suntem ori atenţi, ori ne zboară mintea necontenit la ale noastre. Însă biletele au fost momeala, iar odată ce am călcat în sala de spectacol, am căzut în cursă şi am devenit unul dintre personaje. Un iepure printre alţi o sută, prinşi într-o cuşcă din care nu puteam ieşi. Cel puţin nu pe parcursul spectacolului.

Textul atipic a surprins deopotrivă spectatorii şi pe actor, însă nu i-a lăsat celui din urmă loc de intervenţii personale, întrucât Nassim Soleimanpour i-a atribuit destule cuvinte care ar fi putut fi considerate proprii lui. Ai fi putut crede că reacţia sa la anumite cerinţe ale textului este autentică, dar era doar o altă didascalie inserată cu meticulozitate în text de dramaturgul iranian, astfel că nu mai ştiai ce este real şi ce este o plăsmuire a minţii unui scriitor. Unele replici erau atât de inconfortabile pentru actori încât aceştia ar fi vrut să menţioneze cu orice preţ că acele cuvinte nu le aparţin. Unii au făcut-o, alţii au preferat să nu iasă din rol. Aşa a început autorul, încă de la primele cuvinte ale piesei, să se joace cu mintea tuturor. Avea, la scurt timp după aceea, să numeroteze toţi iepurii din sală şi se joace de data asta cu fizicul lor, ademenindu-i pe scenă să interpreteze roluri de urşi, ciori sau gheparzi care dansează ca struţii. "Nimeni nu e cine ar trebui să fie". O alegorie atât de absurdă că devenea imposibil de urmărit şi aproape ridicolă. Dar iepurii din sală s-au conformat de fiecare dată. Ba chiar autorul / actorul i-a constrâns pe unii dintre ei să dea bani din buzunarul lor, haine de pe ei sau să noteze o multitudine de lucruri, dezvăluindu-ne în a doua parte a piesei cu nonşalanţă că suntem nişte marionete şi întrebându-ne pe bună dreptate: "Care este limita obedienţei voastre?".

Ofelia Popii şi Marius Turdeanu în Iepurele alb, iepurele roşu

În ce priveşte mizanscena, o scară în fundal şi trei recipiente pe o masă au fost de ajuns pentru a construi spaţiul. Spectacolul nu are nevoie de scenografii somptuoase, nici măcar de un regizor. Doar de public şi de un actor care să îşi asume rol de mediator. Iar la prima reprezentaţie, cel care şi-a luat această responsabilitate şi a jucat (chiar pot spune că s-a jucat cu acel text) a fost Marius Turdeanu, un actor şi un om de o calitate superioară, pe care mi-l amintesc în rolul savuros al babei din Moroi (de acum cinci ani, din 2016) de parcă a fost ieri. Carisma lui şi fermitatea cu care respecta integritatea textului au dus la o interpretare stabilă, deopotrivă comică şi profundă, ce a urmat întocmai cerinţele textului: oamenii au ieşit din sală înaintea actorului, fără să aplaude.

În schimb Ofelia Popii, care a acceptat provocarea piesei Iepurele alb, iepurele roşu o zi mai târziu, nu a fost la fel de strictă. Şi-a lăsat emoţiile proprii să se împletească cu cele ale personajului, nu a ezitat să râdă când scenariul era prea ridicol, părea pe alocuri un copil entuziasmat care citeşte pentru prima dată replicile pentru serbarea de final de an, dar tocmai această candoare a creat o conexiune cu publicul care în acelaşi timp a diminuat şi a amplificat dramatismul piesei. Pe de o parte ieşirile din personaj reaminteau constant că realitatea diferă de ficţiune, pe de altă parte, tocmai această realizare te făcea să şovăi în momentul final, în care actorul trebuia să bea dintr-un pahar în care ar fi putut sau nu să fie otravă. Poate acesta este motivul pentru care la Ofelia Popii, oamenii au reacţionat, încercând să o oprească să bea din paharul "infestat".

Două abordări distincte ale actorilor care au oferit două reprezentaţii distincte. Doi iepuri roşii care s-au supus experimentului. Doi intermediari prin care Nassim Soleimanpour a putut călători în Sibiu, interacţionând cu oamenii, invitându-i să îi trimită pozele făcute în timpul spectacolului pe email sau să îl caute pe Facebook. "Trecutul construieşte viitorul", iar în 2010, prin scrierea acestui text, autorul a construit un viitor care continuă să influenţeze viaţa sa şi vieţile publicului de pretutindeni. Raportul dramaturg-actor-public este la fiecare reprezentaţie la fel de coeziv, de parcă textul ar fi nou-nouţ. Nu se erodează în timp. Din imposibilitatea de a călători, iranianul a dat sens unor cuvinte care vor colinda continentele mult timp după ce el nu va mai fi. După ce moartea îl va lua.

Moartea. O temă principală a textului său, învăluită în jocuri de putere şi ambalaje comice. "Nimeni nu duce inventatorul pistolului la judecată", aşa că de ce ar trebui să îşi asume el responsabilitatea dacă inevitabilul se produce şi un actor chiar moare din cauza textului său? Mintea poate fi înşelată uşor, iar gândul că o scenă este un loc sigur doar pentru că nimeni nu a mai murit jucând teatru este un gând foarte înşelător. Dar, până la urmă, textul e doar unealta omorului. Şi oricum, iepurele roşu plăteşte mereu preţul cel mai mare, fiindcă este deja mort. Are doar dreptul de a alege: moartea prin înfometare, dacă refuză să se mai afirme, sau moartea prin devorare, săvârşită de cei care nu reuşesc să se afirme.

Cel care a venit voluntar pe scenă la final să termine de citit textul în locul actorului a fost ultimul iepure roşu. Când a coborât de pe scară, a fost întâmpinat de ochii critici ai celor care nu au avut curajul sau nu au fost destul de rapizi pentru a ajunge la morcov în locul lui, exact cum a prezis dramaturgul. Nu am crezut în răutatea gratuită a oamenilor până nu m-am văzut pe mine în locul lui, ziua următoare. Nu am vrut să fiu iepure roşu (mi-a ajuns liceul), dar caietul şi pixul pe care le foloseam să iau notiţe pentru această cronică m-au determinat să îmi asum acest rol. Câteva zile mai târziu, când m-am întâlnit cu o cunoştinţă, mi-a spus: "Ah, tu erai aia care s-a oferit să noteze? Am crezut că e o fetiţă de doişpe ani, m-am şi gândit că o pus-o pe una care nu-i în stare să scrie". Invidia iepurilor albi. Am simţit-o toată adolescenţa. Tot la câteva zile după spectacol am aflat că un prieten vechi cu care m-am certat a fost şi el iepure roşu. A dat bani din buzunar cu aceeaşi condescendenţă caracteristică lui. Dar îi pot simţi acum, uitându-mă în urmă, gândurile critice. Întotdeauna s-a simţit superior printre alţi iepuri roşii. Dar degeaba eşti stăpân între iepuri roşii, dacă atunci când cobori de pe scară nu le poţi face faţă celor albi. Aşa că, ce preţ are iepurele roşu?
De: Nassim Soleimanpour Cu: Marius Turdeanu / Ofelia Popii

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus