Nu am să vorbesc prea mult despre sentimentul inefabil pe care l-am simțit atunci când am călcat în teatru, m-am așezat pe scaun și am privit pentru prima oară după mult timp actorul de pe scenă, aflat la doar câțiva metri de mine. Sunt sigură că toți l-am simțit. Altfel nu ar fi fost teatrele atât de pline (în limitele restricțiilor de locuri). În schimb, am să vorbesc despre cât de norocoasă am fost să particip la această experiență unică a spectacolului Iepurele alb, iepurele roșu nu o dată, ci de două ori. Un spectacol care reușește să fie unic de fiecare dată când se joacă, întrucât pionii (actorii) se schimbă mereu, iar hazardul joacă un rol poate chiar mai important decât actorul de pe scenă. În ciuda faptului că fiecare reprezentație pare un alt spectacol, prima pe care o vezi te contrariază și te pune pe gânduri într-un mod greu de descris. Mă așteptam să văd un spectacol lectură sau un monolog improvizat, în orice caz, o încercare a actorului de a ne reaminti ce mult ne place la teatru, de a ne delecta timp de două ore în timp ce noi suntem ori atenți, ori ne zboară mintea necontenit la ale noastre. Însă biletele au fost momeala, iar odată ce am călcat în sala de spectacol, am căzut în cursă și am devenit unul dintre personaje. Un iepure printre alți o sută, prinși într-o cușcă din care nu puteam ieși. Cel puțin nu pe parcursul spectacolului.
Textul atipic a surprins deopotrivă spectatorii și pe actor, însă nu i-a lăsat celui din urmă loc de intervenții personale, întrucât Nassim Soleimanpour i-a atribuit destule cuvinte care ar fi putut fi considerate proprii lui. Ai fi putut crede că reacția sa la anumite cerințe ale textului este autentică, dar era doar o altă didascalie inserată cu meticulozitate în text de dramaturgul iranian, astfel că nu mai știai ce este real și ce este o plăsmuire a minții unui scriitor. Unele replici erau atât de inconfortabile pentru actori încât aceștia ar fi vrut să menționeze cu orice preț că acele cuvinte nu le aparțin. Unii au făcut-o, alții au preferat să nu iasă din rol. Așa a început autorul, încă de la primele cuvinte ale piesei, să se joace cu mintea tuturor. Avea, la scurt timp după aceea, să numeroteze toți iepurii din sală și se joace de data asta cu fizicul lor, ademenindu-i pe scenă să interpreteze roluri de urși, ciori sau gheparzi care dansează ca struții. "Nimeni nu e cine ar trebui să fie". O alegorie atât de absurdă că devenea imposibil de urmărit și aproape ridicolă. Dar iepurii din sală s-au conformat de fiecare dată. Ba chiar autorul / actorul i-a constrâns pe unii dintre ei să dea bani din buzunarul lor, haine de pe ei sau să noteze o multitudine de lucruri, dezvăluindu-ne în a doua parte a piesei cu nonșalanță că suntem niște marionete și întrebându-ne pe bună dreptate: "Care este limita obedienței voastre?".
În ce privește mizanscena, o scară în fundal și trei recipiente pe o masă au fost de ajuns pentru a construi spațiul. Spectacolul nu are nevoie de scenografii somptuoase, nici măcar de un regizor. Doar de public și de un actor care să își asume rol de mediator. Iar la prima reprezentație, cel care și-a luat această responsabilitate și a jucat (chiar pot spune că s-a jucat cu acel text) a fost Marius Turdeanu, un actor și un om de o calitate superioară, pe care mi-l amintesc în rolul savuros al babei din Moroi (de acum cinci ani, din 2016) de parcă a fost ieri. Carisma lui și fermitatea cu care respecta integritatea textului au dus la o interpretare stabilă, deopotrivă comică și profundă, ce a urmat întocmai cerințele textului: oamenii au ieșit din sală înaintea actorului, fără să aplaude.
În schimb Ofelia Popii, care a acceptat provocarea piesei Iepurele alb, iepurele roșu o zi mai târziu, nu a fost la fel de strictă. Și-a lăsat emoțiile proprii să se împletească cu cele ale personajului, nu a ezitat să râdă când scenariul era prea ridicol, părea pe alocuri un copil entuziasmat care citește pentru prima dată replicile pentru serbarea de final de an, dar tocmai această candoare a creat o conexiune cu publicul care în același timp a diminuat și a amplificat dramatismul piesei. Pe de o parte ieșirile din personaj reaminteau constant că realitatea diferă de ficțiune, pe de altă parte, tocmai această realizare te făcea să șovăi în momentul final, în care actorul trebuia să bea dintr-un pahar în care ar fi putut sau nu să fie otravă. Poate acesta este motivul pentru care la Ofelia Popii, oamenii au reacționat, încercând să o oprească să bea din paharul "infestat".
Două abordări distincte ale actorilor care au oferit două reprezentații distincte. Doi iepuri roșii care s-au supus experimentului. Doi intermediari prin care Nassim Soleimanpour a putut călători în Sibiu, interacționând cu oamenii, invitându-i să îi trimită pozele făcute în timpul spectacolului pe email sau să îl caute pe Facebook. "Trecutul construiește viitorul", iar în 2010, prin scrierea acestui text, autorul a construit un viitor care continuă să influențeze viața sa și viețile publicului de pretutindeni. Raportul dramaturg-actor-public este la fiecare reprezentație la fel de coeziv, de parcă textul ar fi nou-nouț. Nu se erodează în timp. Din imposibilitatea de a călători, iranianul a dat sens unor cuvinte care vor colinda continentele mult timp după ce el nu va mai fi. După ce moartea îl va lua.
Moartea. O temă principală a textului său, învăluită în jocuri de putere și ambalaje comice. "Nimeni nu duce inventatorul pistolului la judecată", așa că de ce ar trebui să își asume el responsabilitatea dacă inevitabilul se produce și un actor chiar moare din cauza textului său? Mintea poate fi înșelată ușor, iar gândul că o scenă este un loc sigur doar pentru că nimeni nu a mai murit jucând teatru este un gând foarte înșelător. Dar, până la urmă, textul e doar unealta omorului. Și oricum, iepurele roșu plătește mereu prețul cel mai mare, fiindcă este deja mort. Are doar dreptul de a alege: moartea prin înfometare, dacă refuză să se mai afirme, sau moartea prin devorare, săvârșită de cei care nu reușesc să se afirme.
Cel care a venit voluntar pe scenă la final să termine de citit textul în locul actorului a fost ultimul iepure roșu. Când a coborât de pe scară, a fost întâmpinat de ochii critici ai celor care nu au avut curajul sau nu au fost destul de rapizi pentru a ajunge la morcov în locul lui, exact cum a prezis dramaturgul. Nu am crezut în răutatea gratuită a oamenilor până nu m-am văzut pe mine în locul lui, ziua următoare. Nu am vrut să fiu iepure roșu (mi-a ajuns liceul), dar caietul și pixul pe care le foloseam să iau notițe pentru această cronică m-au determinat să îmi asum acest rol. Câteva zile mai târziu, când m-am întâlnit cu o cunoștință, mi-a spus: "Ah, tu erai aia care s-a oferit să noteze? Am crezut că e o fetiță de doișpe ani, m-am și gândit că o pus-o pe una care nu-i în stare să scrie". Invidia iepurilor albi. Am simțit-o toată adolescența. Tot la câteva zile după spectacol am aflat că un prieten vechi cu care m-am certat a fost și el iepure roșu. A dat bani din buzunar cu aceeași condescendență caracteristică lui. Dar îi pot simți acum, uitându-mă în urmă, gândurile critice. Întotdeauna s-a simțit superior printre alți iepuri roșii. Dar degeaba ești stăpân între iepuri roșii, dacă atunci când cobori de pe scară nu le poți face față celor albi. Așa că, ce preț are iepurele roșu?