După aceea, însă... Visul matrimonial intră, cel mai adesea, în centrifuga cotidianului nemilos: grabă diurnă, plictiseală (în special nocturnă), griji, agasări, iritări, nervi... Discuţii, certuri, scandaluri, ţipete şi lacrimi, divorţuri. Curat vorba marelui familist Titircă-Inimă Rea: "N-o mai maltrata, domnule, cu o vorbă bună"; sau, pe partea cealaltă: "Nu-l mai călca, nu-l mai spăla, nu-i mai făcea şi lui, săracul, o tocăniţă de cartofi".
Cum ajung porumbeii fiare? Răspuns: când e să fie, puţin câte puţin. Devine (ar zice al lui Bălosu din Siliştea Gumeşti a nemuritorului Monşer) după facultăţi, caractere, împrejurări, apucături. Câteodată pe nesimţite (sau din nesimţire), tonul începe să ia înălţime, ca un MIG după decolare; privirile dulci trec printr-o acreală de tranziţie; gunguritul ajunge să sune a lătrat sau urlet; mângâierile scot mai întâi ghearele, pentru a "evolua" în palme, ghionturi, pumni. "Să facem totul" pentru ca căsnicia (cacofonie voluntară) să se ducă de râpă! E şi ăsta unul dintre obiceiurile dezagreabile până la dezastruos ale oamenilor. Miţa Baston vroia "scandal cu orice preţ" şi îşi ameninţa amantul infidel - căreia dumneaei i-a "fost întotdeauna fidea" - cu o ditai revoluţia; nu una de catifea, ci dreasă cu vitrion...
Dragoş Huluba demonstrează, spectacol după spectacol, cât de bine i-a prins stagiul petrecut în trupa lui Dan Puric - pe vremurile când acesta se potcovea cu 99 oca de fier şi tăcea genial, nu când a început să turuie, latre, urle. Spectacolele pe care le concepe au curajul să lase deoparte textul clasic, bazat pe intriga coerentă, spre a plonja în caruselul ameţitor al ideilor luate la purtare prin replici şi reacţii omeneşti.
Şi în acest Arta la domiciliu, conceptul se adună şi se coagulează din focare oarecum epice aflate într-o continuă mişcare, interacţiune, ciocnire. Fără complexe, omul îi ia la purtare, jovial dar profund, de la Ion Băieşu şi Tudor Mazilu, până la Dolfi D. Solomon şi Caragiale (pentru cei mai mainstream: Ion Luca).
Fragmente conţinând mici şi strălucitoare perle de literatură nu întotdeauna dramatică (ei.... acum să-i văd pe cei din paranteza precedentă!), sunt structurate într-un carusel care se învârte, tot mai iute, pe o scenă frumos şi funcţional ornată scenografic în care muzica şi costumele strălucesc. Axul care le susţine este tocmai relaţia de cuplu, dezvăluită cu luciditate şi umor în mecanismele sale constitutive, relevate în momentele de după consumarea stadiului / stagiului de îndrăgostire, atunci când lucrurile se complică, se precipită, devin confuze şi turbulente, ce mai... o cam iau razna. "Iubirea e un lucru foarte mare / Ce leagă două inimi tare", glăsuia încurajator un fel de romanţă de acum aproape o sută de ani.
Doar că, lucrurile se complică, se alterează şi degenerează în rutină agasată, în mofturi, samânţă de scandal - "bătălie mare, soro!" cum zice nemuritoarea Efimiţă. Deloc întâmplător, cred eu, momentul dintre aceasta şi consortul cel Leonid a fost amplasată, ca un ax central, în mijlocul întregii tevaturi crizos-conjugale: este - din toată alcătuirea - singurul cuplu care nu se ceartă. Dimpotrivă! Acel "Ca dumneata, Bobocule, mai rar cineva!" a ajuns acum, în epoca vitezei şi a comunicării pe sponci, o veritabilă piesă de muzeu. Pentru că, azi, aici, în lumea asta... cuplurile se iubesc de-şi scot ochii. Fiecare ştie tot, dar de priceput... să nu mai vorbim. Contrazicerile nu mai sunt pe "ce-a fost mai întâi: oul, sau găina?" ci pe nuanţe şi priorităţi complicate semantic: dragostea, sau iubirea?! Din această dilemă se poate ieşi (ca să crape de ciudă musiu Farfuridi), doar că aşa... mai cu gâlceavă; una quasi eternă, nu?
Dacă e să tragem o concluzie ("Eu am ridicat problema, eu o bagatelizez", zicea un alt personaj al lui Mazilu, care n-a mai încăput printre cârcotaşii şi scandalagii din scenă şi scene), cam multe căsnicii eşuează în spaţiul îngust al vieţii conjugale, suspendate comic, dacă nu chiar grotesc, între etajele lui Dolfi D. Solomon. Vine, sau nu vine mecanicul (avocatul, judecătorul) să le scoată de acolo? La care, tot Leonida ar răspunde, sibilinic: "Mde.... asta numai dumneata ştii, Miţule...". Pe scena din vecinătatea Centrului Vechi şi plin de cârciumi fiţoase, discuţia degenerează în scandal. Absurdul e la el acasă, înlocuind tandreţea, compasiunea, buna înţelegere. Ce mai, vorba lui Marx, "familia e baza societăţii".
O trupă de actori conectată şi convinsă de formula dramaturgică aleasă de autorul colajului se simte "ca peştele în apă" acolo, pe scena ce se transformă, rând pe rând, în ring de dans sau de box, spaţiu de giugiuleală sau de îmbrânceală.
Zburătăcind admirabil printre mai multe personaje, Liviu Pintileasa, Smaranda Caragea, Simona Stoicescu, Angel Popescu, Răzvan Krem Alexe, Violeta Huluba şi Dragoş Huluba dau chip şi feţe, nerv şi nervi, candoare şi furie, virtualitate şi concreteţe unor personaje a căror învârteală oscilează între jucăria de demult, numită caleidoscop şi bancul acela cu bicicleta pe care, oricum ai monta-o, tot mitralieră iese: El / Ea, Leonida / Efimiţa, Lunganul / Femeia din lift, Fata / Grasul, Soţul fetei / Domnul din lift, Soţia / Bătrâna, Bărbatul din lift / Doamna din lift, Soţul / Bătrânul / Musafirul nocturn / Prezentatorul. În toată tevatura, susţinută pe un ritm ameţitor, accentele şi stereotipiile expresive se combină, se suprapun sau se anihilează reciproc. Absurdul e la el acasă, înlocuind tandreţea, compasiunea, buna înţelegere.
Modernitatea demersului alcătuit de Dragoş Huluba din fragmente vechi, totuşi de 50-100 ani, provine din logica asociativă, dobândind expresivitate şi haz prin dinamica pe care o conferă montajul contrapunctic. Ritmul este unul specific timpurilor moderne, bântuite de superficialitate, de fast forward şi fandacsiile rebotezate depresii. Subtil şi abil provocator, autorul spectacolului aruncă şi o serie de nade, seulement pour les connaisseurs. Citatele din modele/hit-uri/box office-uri (Casablanca - filmul, nu oraşul fiind unul dintre acestea) înnobilează spectacolul cu repere de ordin cultural care provoacă, încântă şi amuză.
Cu mulţi ani în urmă, un spectacol coupé reunea Conul Leonida... cu o altă piesă de cuplu: Inundaţia lui Teodor Mazilu, sub titlul generic El şi Ea... Ea şi El. Atunci, cenzura a cerut explicaţii, căci "Ea" şi "El" nu puteau fi decât... "Ei". Astăzi, aceiaşi cenzori ar fi ciumpăvit sau chiar interzis un asemenea spectacol: prea deştept, cu prea multe subtexte şi aluzii şi atât de departe de idealul casei de piatră cu mulţi copii...