noiembrie 1999
A Quiet Place Part II
Multă linişte pentru (aproape) nimic

Cea mai banală scenă dintr-un film de groază este cea în care cineva se ascunde de un baubau (opţiunea nr. 1 - sub pat; opţiunea nr. 2 - în dulap) şi trebuie să nu scoată niciun sunet. În filmul A Quiet Place, scenariştii Bryan Woods, Scott Beck şi John Krasinski (actor de comedie la baza, aici  şi regizor) luau clişeul acesta - care probabil va muri odată cu cinemaul - şi îl transformau în ditamai premisa. O familie trebuie să trăiască într-o fermă izolată în linişte totală, pentru că prin împrejurimi mişună creaturi cvasi-invulnerabile care vânează după sunet, ca nişte lilieci. În mod inexplicabil, însă, critica de film a fost deosebit de impresionată de originalitatea ideii (derivată din cel mai comun loc al filmelor cu monştri şi care mai stătea oricum şi la baza horror-ului subteran-claustrofob The Descent), astfel încât A Quiet Place a devenit unul din filmele anului 2018.

Sigur, cei trei scenarişti nu erau leneşi şi veneau cu nişte complicaţii interesăntuţe: fiica e surdă (ceea ce aduce, de fapt, un avantaj familiei, deoarece pot comunica eficient prin semne) iar mama e însărcinată. Acţiunea se desfăşoară într-o fermă din mijlocul unui lan de porumb - acest axis mundi al creatorilor de suspans post-hitchcockieni nu prea talentaţi. E loc inclusiv de o scenă în care băiatul familiei (Abbott pe numele ei) se scufundă în grăunţii de porumb dintr-un siloz, furată din Witness al lui Peter Weir. Soţia nu se ascunde sub pat, ci într-o cadă. Coloană sonoră este creată ca să alterneze tăcerea cu zgomotele subite, adică tactica cea mai pedestră de a crea sperieturi bruşte (jump scares în jargonul fanilor genului). Nu e problemă, Krasinski e atât de mulţumit de sine încât dedică un material video întreg, la invitaţia celor de la Vanity Fair, felului în care a conceput designul sonor. O altă chestie care probabil a părut foarte edgy criticilor şi publicului (care a băgat în buzunarele studiourilor 180 de milioane de dolari numai în SUA) a fost că dialogul e "absent". Desigur, dincolo de faptul că oricum în film "se vorbeşte" în destule scene (în locuri în care se poate vorbi în siguranţă), comunicarea prin semne este cuminţel subtitrată în limbile pieţelor de desfacere.

Ce-i drept, toate astea nu înseamnă că A Quiet Place nu este eficient ca film de groază - e competent, compact şi oarecum nefamiliar pentru mediul multiplexurilor cărora le e destinat, prin faptul că propune atât de insistent liniştea în locul zgomotului. Mai ales, beneficiază de muzica unui expert al genului, Marco Beltrami, care ştie la perfecţie cum să escaladeze o scenă în care monstrul se apropie de ascunzătoarea ta (folosindu-se doar de un contrabas şi alte instrumente cu corzi din repertoriul hermannian) şi cum să nu distrugă liniştea, ce-i drept, de multe ori hiper-încordată dinainte de un atac. Or, într-o eră a cinemaului corporatist în care discreţia a ajuns o virtute la fel de desuetă precum castitatea din era victoriană, bănuiesc că trebuie notată. Ce înseamnă toate acestea, în schimb, e doar că filmul lui Krasinski este insuportabil de supralicitat, de către oameni altminteri educaţi; sau cel puţin aşa l-am găsit eu.

Un nerv prea întins

Nu am scris despre A Quiet Place când l-am văzut în primăvara lui 2018, deşi îmi agresase ceea ce erau la momentul acela sensibilităţile mele politice. Era o întoarcere la Primordial, sau cel puţin la primii colonişti - bărbatul, femeia, copiii lor, ferma lor din mijlocul câmpului şi puşca (cu care să se izbăvească de "cel rău" - aici, unul nu cuprins în Biblie, ci cât se poate de literal). Ideea de comunitate, de solidaritate (deşi puse cumva între paranteze), nu pot în niciun caz să se erijeze în faţa necesităţii - imediate şi singulare - de a apăra Familia şi Copiii. "Cine suntem dacă nu-i putem proteja?", murmură mama istovită după travaliu. În timp ce tata şi băiatul procură hrană, mama şi fata stau cuminţi şi udă florile sau pregătesc cina. (Da, fanii devotaţi pot argumenta că mama rămâne la atare îndeletniciri casnice pentru că e însărcinată, dar borţoasă era şi Marge Gunderson în Fargo şi totuşi câte făcea în filmul Coen-ilor?). Iar papa Abbott, iertat să-mi fie subiectivismul, prea mi s-a părut o proiecţie a narcisismului autorului-actor Krasinski: el este capul superlativ al familiei, i.e. tatăl iubitor, soţul devotat, protectorul, vânătorul şi chiar inginerul iscusit, care caută căi ingenioase de a le veni de hac dihăniilor (şi e chiar la un pas de a reuşi). Apropo, cum credeţi că poate sfârşi un tip atât de afectat în dragostea sa pentru familie şi mai ales pentru copii? (Ghici, monstrulică, cum.) De fapt, luându-i în calcul numele (având, desigur, grijă să-i tăiem un "t" final), sacrificiul său pare aproape hristic.

Toate acestea (şi nu numai) au fost notate, oricum, de o parte a criticii de stânga mai radicale, precum Kelley Dong în Reverse Shot sau Richard Brody în The New Yorker. Cel din urmă vedea, în tăcerea forţată a unei familii albe rurale, chiar o metaforă a represiunii (!) din forma corectitudinii politice, iar în sinuciderea bătrânului văduv printr-un ţipăt fatal - o reinterpretare a diatribei lui Peter Finch din Network. Nu mai menţionez echivalarea alegerii familiei de a păstra sarcina (în pofida evidentului pericol de moarte) cu o atitudine anti-avort.

Iar atâta timp cât sunt întărâtat, nu mă pot abţine să mă măsor în cârcoteli cu Cătălin Olaru (căruia totuşi îi dau coroana de Cezar). Întrebări probabil irelevante pentru ceea ce ne cere filmul lui Krasinski tot începură să-mi curgă prin minte. Monstruleţi din spaţiu veniţi călare pe o cometă? Credeam că asta e o idee Ed Wood-iană, în niciun caz de aruncat în circuitul lumii serioase. N-ar avea imensitatea universului să ofere ceva mai eficient decât nişte creaturi oarbe care vânează prin sunet, adică capabile să-şi strice dinţii muşcând dintr-un bolovan care se rostogoleşte? Şi apoi, cât de silenţios poţi să rămâi în traiul tău zilnic? Papa Abbott e chiar atât de perfect încât nu sforăie nici măcar un pic? Şi ce te faci a doua zi dimineaţa dacă nu-ţi cade bine tocana de peşte preparată de mama Abbott? Şi tot aşa.

Mai în centru

Pe măsură ce am devenit tot mai puţin sensibil la discursul de stânga, m-am distanţat de criticile rezultate din citirea politică a filmului, deşi rimau destul de bine cu propria mea iritare de acum 3 ani. Krasinski şi soţia sa, actriţa Emily Blunt (care o joacă pe doamna Abbott) au declarat, în interviuri, că nu au avut în minte nimic din cele de mai sus când au dezvoltat A Quiet Place. Multă vreme m-am întrebat cum poate un cineast să nu remarce cât de troglodit este scenariul pe care îl are de pus în scenă. Dar în timp am acceptat că da - Krasinski, cu al său zâmbet sangvinic auto-satisfăcut, chiar poate fi atât de superficial încât să fie complet orb la implicaţiile politice (destul de retrograde) ale filmului său. Adică în regulă, mulţi regizori americani mari sunt nişte conservatori (Eastwood, Cronenberg, cariera post-paternă a lui Spielberg etc), dar e cam jenant să nu recunoşti câtuşi de puţin poziţia reacţionară a muncii tale de creaţie.

Totuşi, acum cred că A Quiet Place trebuie tratat cu indulgenţă din punct de vedere politic. Genul horror, care dă atât de des târcoale prăbuşirii civilizaţiei, e mereu tentat (poate, pe bună dreptate) să vadă această ordine care ne canalizează energia către exterior, către lucruri mai înălţătoare decât propria supravieţuire, ca fiind esenţial fragilă. În ruinele ei, poate că viziunea lui Krasinski despre o familie care se chinuie să rămână laolaltă (şi nu doar în viaţă) este chiar o dovadă de umanism. Regresul automat la Forţele Esenţiale ale Universului (dragostea paternă, instinctul protectiv, izolaţionismul sceptic) poate fi un clişeu în genul post-apocaliptic, dar nu trebuie neapărat să reprezinte o dovadă de gândire retrogradă. Auto-proiecţia lui Krasinski ca tată, luptător şi om de ştiinţă o arăta un pic rizibil, dar nu e neapărat toxică, personajul său rămâne un om de familie sensibil şi rezonabil. Cât despre refuzul familiei Abbott de a avorta fătul, îl văd pur şi simplu ca pe o perfect legitimă problemă narativă de rezolvat (cea mai palpitantă a filmului, de altfel).

Cu alte cuvinte, văd în A Quiet Place un film cu pretenţii minore, de escapism şi ronţăit unghiile în scaun. Rezultatele sunt aidoma - uşor peste medie, deşi neconvingătoare. Cred în continuare că este gândit cu superficialitate, dar măcar vine cu nişte soluţii isteţe şi nu e leneş (cel puţin nu în întregime) sau nesimţit. Poate dăm prea mult credit perspicacităţii în locul inteligenţei, competenţei în locul talentului, dar nici nu poţi oblitera o voce doar pentru că se face vinovată de vanitate (şi Doamne, câtă vanitate - pagini întregi din scenariu, în pregătirea unui atac de-al creaturilor, sunt umplute doar cu câte-o cifră din uzuala numărătoare inversă - "3... 2... 1...").

Antipatic sau nu, Krasinski i-a cucerit pe critici şi pe spectatori deopotrivă, iar o a doua experienţă cu monstruleţi era iminentă. Într-adevăr, continuarea a fost anunţată la scurt timp după lansarea originalului iar Krasinski, deşi iniţial neinteresat, a acceptat să redevină regizor-scenarist.

Iarăşi într-o post-apocalipsă gri

A Quiet Place Part II, dincolo de raţiunile comerciale din spatele său, este, într-un fel, şi răspunsul lui John Krasinski la întâmpinarea ostilă din partea criticii progresiste. Orizontul limitat la o fermă şi o familie se expandează, ca să facă loc unui alt supravieţuitor (cunoscutul actor irlandez Cillian Murphy) care să-i ia locul răposatului cap al familiei, unei bande de degeneraţi, apoi (în opoziţie) unei comunităţi civilizate, unor noi locuri de filmare (o veche topitorie, un port, o insulă). Apar chiar personaje de culoare (a căror absenţă constituia o altă critică primită în 2018), fie şi doar ca să fie mâncate.

La fel ca în prima parte, Krasinski are ochi pentru detalii: diferite spaţii bune pentru izolaţie fonică (precum un cuptor industrial), mici chichiţe pentru a amortiza sunetele (cum să închizi uşa de metal greu a cuptorului), urme sugestive ale măcelului (precum un peron plin de încălţăminte cu toc). Intriga progresează logic şi nu se trage cabotin de timp. Idei minore lansate pe parcurs capătă importanţă în puncte critice (gen cum să transmiţi prin semne să "plonjezi").

Pactul liniştii nu e încălcat, ba chiar mi s-a părut că designul sunetului intensifică, pe alocuri, şi mai tare foşnetul îmbrăcămintei, respiraţia, mutatul obiectelor, ca în filmele unor maeştri ai tăcerii. În momentele sale bune, regizorul-actor se foloseşte de linişte în moduri abile: când, de exemplu, fata are o criză de deznădejde, Krasinski taie sunetul, ca să se suprapună pe perspectiva ei subiectivă - şi e o decizie bună, deoarece dramatizează delicat momentul. La reuşita sa contribuie, în orice caz, şi Millicent Simmonds, actriţă surdă din naştere care, mai ales în contrast cu feluritele feţe şi sunete făcute de Noah Jupe (celălalt actor-copil din film), face un recital al reţinerii (Simmonds are şanse să devină o nouă Marlee Matlin dacă vor apărea scenarii care să-i valorifice talentul şi condiţia fizică).

Restul ţine mai mult de manierisme. Filmul se deschide cu prăpădul şi calmul dinaintea lui - invazia monstruleţilor în micul oraş provincial, dintr-o zi senină, în timpul unui meci junior de baseball. Construit dintr-o serie de cadre lungi (cum spuneam anul trecut pe vremea asta într-un articol despre Vast of Night, cadrul lung e noul negru), momentul vine să reitereze importanţa stilului lui Alfonso Cuarón în modelarea noului blockbuster hollywoodian. Pesemne mândru de găselniţa finală din A Quiet Place, conform căreia singura cale de a căsăpi casapii este să-i expui la un sunet de o frecvenţă foarte ridicată şi a le zbura (ceea ce par a fi) creierii, nu mai puţin de patru monstruleţi trec în nefiinţă în exact acelaşi mod pe parcursul sequel-ului. După ce trecem printr-o serie de locuri comune ale post-apocalipsei (inclusiv un tren distrus în stil wellsian şi o gaşcă de canibali), salvarea vine sub forma unei insule - o altă idee nu prea originală, preluată de la George A. Romero şi al său Day of the Dead.

Pentru un regizor interesat de expandarea cumva în tradiţia lui James Cameron a universului pe care l-a creat, Krasinski mi se pare că vine cu suficiente idei cât "să se scoată", insuficiente cât să încânte. Pălăvrăgeala despre omenirea care merită sau nu salvată, încordările stilistice de muşchi (precum secvenţa de debut) nu duc nicăieri. Nu ar fi fost, de exemplu, mai interesant să aflăm că nu toate creaturile venite din spaţiu sunt la fel şi au aceeaşi sensibilitate la sunete înalte? Sau că sensibilitatea aceasta este, totuşi, de scurtă durată şi că ulterior e ceva cu care dihăniile se pot obişnui, fiind necesară descoperirea altor slăbiciuni?

Verdictul lui Richard Brody (care n-a mai lecturat politic acest al doilea film), cum că Krasinski, obsedat de detalii şi aparenţa isteţimii, este "doar" un cineast şi nu un regizor, deşi poate un pic nedrept, este sustenabil. Textura acestei lumi mute este acolo, dar tabloul de ansamblu e scăpat din vedere - ficţiunea lui Krasinski e satisfăcătoare pe hârtie, însă e lipsită de minime întrepătrunderi cu lumea reală. Filmul etalon al horror-ului cu monştri, Alien, nu căuta nici el relevanţă socio-politică, însă era infiltrat de viziunea lui Ridley Scott asupra contemporanului: nava spaţială văzută ca un camion uzat, membrii echipajului priviţi ca nişte şoferi. A Quiet Place şi continuarea sa sunt două filme ermetice şi constituie nişte reuşite minore.



Regia: John Krasinski Cu: Emily Blunt, Cillian Murphy, Noah Jupe, Millicent Simmonds, Djimon Hounsou, John Krasinski

În programul cultural

Cinema City Mega Mall
29.07 19,50
Movieplex
29.07 22,30

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus