Ce am constatat iniţial la Mank a fost că e primul film al regizorului pe care îl văd fără Brad Pitt în distribuţie (mai mult, în care nu e în rol principal). Pe de altă parte, sinopsisul filmului mi-a reamintit de admitere - în 1940, scriitorul Herman J. Mankiewicz încearcă cu disperare să termine la timp scenariul pentru Citizen Kane, care va ajunge să fie considerat de critici şi fani deopotrivă, după cum bine ştim, "the greatest film ever made" (şi un must see pentru orice viitor student la film).
Într-un fel, chiar dacă e vorba de contexte diferite, povestea m-a dus cu gândul la Dalton Trumbo, care a ajuns pe lista neagră de la Hollywood din cauza convingerilor lui comuniste. Amândoi au scris, aproape în anonimat, capodopera vieţii lor (Trumbo a semnat scenariul de la Roman Holiday), care a primit premiul Oscar, dar pentru care n-au putut să-şi revendice meritele decât mult mai târziu. Doi maimuţoi ai flaşnetarilor, după cum spune numele unei parabole recurente din Mank.
Lungmetrajul biografic a fost filmat în alb-negru pentru a aduce un omagiu peliculelor din anii '30, dar cromatica nu este singura care induce atmosfera Hollywood-ului din acei ani. Imaginea fără cusur a lui Erik Messerschmidt, costumele hiper-realiste ale lui Trish Summerville, cadenţa muzicii lui Trent Reznor şi Atticus Ross, dialogurile complexe, scrise pentru personaje, nu pentru audienţă, şi întreg scenariul lui Jack Fincher (tatăl regizorului) contribuie la impresia pe care ne-o oferă Mank: de film realizat în prima jumătate a secolului trecut.
De altfel, cu toată naraţiunea non-lineară, structura acronologică similară lui Citizen Kane şi referinţele culturale şi politice specifice perioadei respective, perechea tată-fiu Fincher şi-a asumat un risc. Nu voi nega, au fost anumite aspecte din politica americană pe care m-am chinuit să le înţeleg, discuţii triviale în castelul lui Hearst despre alegerile guvernamentale din California anului 1934 care, la noi în România, şi-ar avea echivalentul în dezbaterile politice ale lui Moromete cu consătenii săi de pe Poiana lui Iocan (aşadar, două lumi total diferite). Dar pentru autori, veridicitatea situaţiei a fost mai importantă decât efortul intelectual al spectatorilor.
În Mank, ritmul cadrelor este în general lent, fiind accelerat doar pentru a crea tensiunea din noaptea alegerilor, cu o miză uriaşă pentru protagonist atât din punct de vedere financiar, cât şi al ideilor şi principiilor. Supraimpresiunea, expunerea multiplă, blur-ul, toate aceste efecte sunt folosite pentru a accentua perspectiva distorsionată a personajului principal, interpretat cu multă carismă de Gary Oldman - egalat pe ecran doar de fermecătoarea Amanda Seyfried, plină de vivacitate în rolul tinerei actriţe Marion Davies. Aceste două prestaţii actoriceşti au fost răsplătite cu câte o nominalizare la premiile Oscar 2021, completând lista de zece nominalizări ale filmului, astfel reuşind să depăşească numărul atins de filmul în jurul căruia se învârte toată acţiunea.
Firul narativ principal al lui Mank urmăreşte procesul de scriere al scenariului pentru Citizen Kane, intercalat adesea de flashback-uri din viaţa protagonistului, momente cheie care au dus la crearea celor peste 300 de pagini: întâlnirea lui Mank cu William Randolph Hearst şi iubita lui, Marion Davies, câştigarea poziţiei de guvernator al Californiei de către Frank Merriam în faţa democraticului Upton Sinclair şi sinuciderea colegului său Shelly Metcalf din cauza vinei şi bolii care îl năpădeau.
Apoi, după finalizarea scenariului, urmează confruntarea finală pentru credite, o bătălie între Mankiewicz şi Orson Welles care a creat şi mai multe controverse pentru film şi care s-a disputat mult timp după ce aceştia ne-au părăsit. Cu siguranţă "umorul Mankiewicz", semnătura prin care acesta s-a făcut remarcat în toate scenariile pentru care nu a primit credite, este o dovadă a contribuţiei sale majore la povestea din Citizen Kane.
Însă acest conflict cu "copilul minune al Hollywood-ului" l-a distrus. Privindu-l pe Orson Welles primind toate laudele pentru marea lor capodoperă, s-a afundat şi mai mult în băutură, şi, aşa cum ne prezintă ultimele secvenţe ale filmului, nu a mai scris niciodată un scenariu original. "Parcă devin tot mai mult un şobolan într-o capcană a propriei mele construcţii, o capcană pe care o repar în mod regulat ori de câte ori pare să existe pericolul unei deschideri care să-mi permită să scap." spune el în acea perioadă, citat care mi-a rămas întipărit în minte, întrucât tema cuştii şi a captivităţii sunt, de asemenea, teme abordate de mine în mod recurent în ceea ce scriu şi în viaţa de zi cu zi.
Şi totuşi, a fost Mankiewicz maimuţoiul care dansa după cum cânta flaşnetarul Welles? Până la urmă, cei doi nu erau atât de diferiţi. Ajunşi la bătrâneţe, amândoi au împărţit aceeaşi perspectivă cinică asupra vieţii şi acelaşi comportament autodistructiv (după cum se poate vedea şi în ultimul film al lui Orson Welles, presupus autobiografic, The Other Side of the Wind, sau în documentarul despre realizarea lui, They'll Love Me When I'm Dead). Sau flaşnetarii erau toţi cei care primeau ajutor din partea lui Mankiewicz fără a-i oferi meritele şi respectul cuvenit?
Poate de fapt industria cinematografică, presa şi întregul Hollywood dansau după cântecul unui singur magnat influent, care a şi reuşit în final să deturneze o carieră strălucită de scenarist de pe traiectoria sa (vorbesc, desigur, de veritabilul cetăţean Kane, W. R. Hearst). Poate Mank nici nu poate fi numit maimuţoi, pentru că a avut curajul de a încălca termenii contractului semnat şi a-şi cere creditele. Sau poate, în realitate, cu toţii avem un flaşnetar pe al cărui cântec dansăm cu nonşalanţă...