Undeva, în altă lume, în altă constelaţie, în Piatra Neamţ - VA URMA. Pe Planeta Oglindă

Spre final de pandemie. Vara mult-visată ezită. Un mai răcoros, un iunie ploios. Vinerea de dinainte de solstiţiu. După-amiaza aduce Bucureştiului a doua aversă majoră a zilei. Maşina se strecoară ezitant prin ploaie. Până la Mizil, potopul nu se opreşte. La Bacău, se zăresc primele raze de soare. Intrarea în Piatra Neamţ cheamă ochelarii de soare.

"La noi, pe la 7 seara, era aproape întuneric. Pe strada din faţa teatrului se formase un fel de râu. Nu credeam că mai jucăm ceva în seara asta".

E 9 şi jumătate. 26 de oameni aşezaţi pe scaune distanţate, dispuse pe carosabilul de pe Ştefan cel Mare (devenit pietonal în weekend-urile de vară), cu căşti mari şi colorate pe urechi, privesc înspre faţada Teatrului Tineretului (TT). În jurul lor, alte câteva zeci de oameni, fără de căşti, privesc din picioare. Fix deasupra adunării, cerul propune o cvasi-incredibilă fâşie de senin. Înspre Ceahlău şi Pietricica, nori pufoşi circulă cu repeziciune.

Memoria microbiştilor repetă incantaţia lui Teoharie Coca-Cozma dintr-o anumită seară de mai '86: "Lăcătuş trebuie să înscrie. Lăcătuş va înscrie!". În această seară de vineri, la Piatra Neamţ, nu trebuie să plouă. Şi nu va ploua!

***

TT a făcut pasul dincolo de pandemie încă din august 2020 cu VA URMA. Ghid performativ pentru spectator, spectacolul propus de Gianina Cărbunariu, formidabila echipă tehnică şi cea de actori a teatrului în plină epocă de restricţii dictate de proliferarea COVID-19. Un număr ultra-redus de spectatori, două trasee distincte, clădirea teatrului ca personaj esenţial al regăsirii dintre public şi actori.

Două luni mai târziu, regizorul german Clemens Bechtel a plimbat Viitorul din trecut pe străzile oraşului, cu actori / personaje din alte vremuri întâlnind trecători întâmplători, nedumiriţi, curioşi, bucuroşi. Spectacolul pornea de pe scena teatrului, urca pe Alexandru cel Bun şi Sadoveanu şi îşi derula mare parte din scene în interiorul şi curtea Palatului Copiilor.

VA URMA. Pe Planeta Oglindă a venit să încheie trilogia secţiunii outdoor a stagiunii 2020-2021 de la TT. Faţada teatrului pe întreaga ei înălţime, balcoanele, ferestrele, esplanada din faţa intrării şi oameni privind din stradă.

***
 
"Cel puţin ştii că nu eşti singur sub bolta asta imensă, că undeva, în altă lume, în altă constelaţie... în Ursa Mare, sau pe Steaua Polară, sau pe Vega... [...] Aventura asta ridicolă, care se numeşte viaţa noastră, se repetă altfel, de la început, sub acelaşi cer, dar cu alt noroc. Poate că acolo tot ce aici e greu şi apăsător, devine uşor, tot ce aici e întunecat şi opac, devine luminos şi transparent. Tot ce încercăm fără să izbutim nici pe jumătate - gesturile noastre zadarnice, visele noastre căzute - tot ce am fi vrut să cutezăm si n-am cutezat, să iubim şi n-am iubit, tot, tot, se împlineşte, se simplifică, se împarte."

Mihail Sebastian a imaginat această stea în Steaua fără nume (a cărei remarcabilă montare non-verbală e parte din repertoriul TT, în regia, nominalizată la Gala UNITER 2020, a lui Alexandru Mâzgăreanu). Locul viselor, locul evadării, locul speranţelor, locul perfecţiunii, locul iluziilor.

Gianina Cărbunariu imaginează, în VA URMA. Pe Planeta Oglindă, o civilizaţie ce-şi vizitează contemporanii de pe alte corpuri cereşti pentru a le prelua / salva speciile (animale, vegetale, artistice, morale, etc.) pe cale de dispariţie şi a le duce pe planeta proprie. Acolo, pe Planeta Oglindă, sunt vieţuitoarele, arborii, formele de manifestare umană, valorile ce nu mai sunt pe planeta princeps.

În fiecare seară de spectacol, extratereştrii iau cu asalt Teatrul Tineretului şi salvează ce nouă nu se mai trebuie. Mai un animal, mai o pasăre, mai o fiinţă a oceanelor, mai un fir de iarbă, mai un teatru, mai, uşor-uşor, o planetă.

Cum ar putea o invazie extraterestră să lase indiferenţi copiii? Cum ar putea ei să nu îşi tragă părinţii de mână trecând prin faţa teatrului populat de fiinţe costumate în fel şi fel de culori, în fel şi fel de lumini? Cum ar putea ei ignora uriaşele imagini proiectate (Andrei Cozlac) pe splendida clădire interbelică? Ori muzicile, sunetele, foşnetele (Alex Halka) ce umplu aerul din boxele care fac să amuţească muzicile şi golurile (epoca Euro 2021) din învecinatul restaurant Cupola?

Copiii privesc confiscaţi dansul, mişcările, gesturile (Ferenc Sinkó) celor 12 actori (Emanuel Becheru, Nora Covali, Paul-Ovidiu Cosovanu, Cătălina Eşanu, Corina Grigoraş, Loredana Grigoriu, Gina Gulai, Ecaterina Hâţu, Maria Hibovski, Florin Hriţcu, Lucreţia Mandric, Andrei Merchea-Zapotoţki, Mircea Postelnicu) şi ascultă fermecaţi vocea Robotului (Anna Rivera).

La rându-le, adulţii se lasă intrigaţi de rădăcina uriaşă ce se zăreşte în foaierul cu uşile larg deschise şi de braţele arborelui ce ies prin două din ferestre (Dorothee Curio). Un arbore a crescut în teatru? Teatrul a fost clădit pe un arbore? Teatrul e un Arbore ce susţine planeta? Planeta susţine arborii şi teatrele?

Spectacolul de muzică, mişcare, lumină şi imagine pe care îl văd neposesorii de bilet, trecătorii ce aleg să se oprească, temporar sau definitiv, e altul decât cel pe care îl privesc cei 26 de care stau aşezaţi pe scaun. Aceştia din urmă ascultă şi vocile actorilor rostind scenariul scris de Gianina Cărbunariu, al cărui sens se adaugă peste cele descrise mai sus. Iar cerul, cu uluitoarea lui bandă albastră ce contrazice orice prognoză, e stratul de pe urmă al acestei atât de complexe, bogate şi seducătoare întâmplări teatrele, urbane şi umane.

***

Undeva, deasupra etajului 2 al faţadei, proiecţia lui Florin Hriţcu stă se arunce în gol. Cei care privesc actorii în carne şi oase jucând la parter riscă să rateze momentul. E plină Planeta Oglindă de astfel de momente.

Cei care privesc actorii în carne şi oase jucând au senzaţia că aceştia rostesc replicile live. De fapt, totul e pre-înregistrat şi totul e altfel. Priveşti costumul unui bărbat şi auzi vocea unei femei. Auzi vocea Norei Covali şi o priveşti rostind pe Gina Gulai. Vezi un hip-hop în trei (genial moment!) şi, de fapt, îl auzi doar pe the one and only Paul-Ovidiu Cosovanu. E plină Planeta Oglindă de astfel de iluzii atent înscenate.

La Viitorul din trecut, actorii jucau cu măşti ce le acopereau gura şi nasul. "Crezi că spectatorii mai ştiu când zâmbim, când suntem trişti?". În Planeta Oglindă, actorii sunt îmbrăcaţi din cap până în picioare. La final, sunt vraişte de transpiraţie şi oboseală. "Fii liniştită, Nora, ajungeţi la noi! Mai mult ca niciodată".

***

Pandemia, frica, politicianismul, pericolul dictaturii, pericolele capitalismului, primarul care ştie ce-i arta, preşedintele de CJ care ştie arta eficientă economic, gunoaiele care vin, gunoaiele care sufocă, toate sunt acolo. Pe lângă manifestul social-artistic descris mai sus, VA URMA. Pe Planeta Oglindă e şi un jurnal de epocă. Un text scris şi jucat cu nervi, umor, pasiune, disperare, căldură şi fragilitate.

Ce-ţi aminteşti despre primul spectacol de teatru pe care l-ai văzut? De câte ori ai auzit monologul Ninei? Cuvintele de pe urmă ale lui Firs le recunoşti? Şi dacă n-ai fost niciodată într-un teatru, te opreşti din drum când teatrul iese în stradă pentru a te întâlni?

Copil fiind, vieţuitorii Planetei Oglindă pe care i-ai întâlnit într-o seară în care nu trebuia să plouă (şi n-a plouat!) te vor face oare cândva, în viitor, un om care să încerce să oprească dispariţiile animalelor, plantelor, teatrului, oamenilor, planetei?