Acolo unde alţii se străduiesc o întreagă scenă sau un monolog, ei îi sînt de ajuns o replică sau o privire. Uneori chiar un singur gest. Nu are nevoie să recurgă la artificii ca să fie convingătoare. Pur şi simplu are o forţă care te electrizează. S-a spus despre ea că joacă precum un bărbat. Incendiază secţii de poliţie şi îl înşfacă de încheietură pe un dentist forţîndu-l să-şi perforeze unghia cu capătul ascuţit al frezei stomatologice. În faţa pericolului iminent nici măcar nu clipeşte de frică, însă este copleşită de emoţie cînd vorbeşte cu o căprioară. Te uiţi la ea cît de bine interpretează şi te întrebi de unde i se trage magnetismul. I s-a reproşat adesea că nu arată aşa cum trebuie pentru a atrage privirile pe ecran. "I wasn't pretty, I wasn't cute, I wasn't beautiful, I didn't have the body", mărturiseşte actriţa într-un interviu pentru revista Vogue, în ianuarie 2021. Cu toate acestea, apariţiile ei pe ecran nu prea au cum să fie ignorate. Poate că nu are "corp" de actriţă, dar are talent cu duiumul.
Frances McDormand a debutat în anii '80, cînd filmele fraţilor Coen i-au adus notorietatea. După Blood Simple (1984) şi Raising Arizona (1987), a urmat excelentul Fargo (1996), în care a fost Marge Gunderson, poliţista însărcinată ce rezolvă cu inteligenţă un caz de crimă. Este probabil rolul cu care o identifică mulţi cinefili (şi care i-a adus primul Oscar din carieră), eu pur şi simplu am iubit-o în Olive Kitteridge (2014). Nu-mi pot imagina altă actriţă care să fi dat viaţă acestui personaj mai bine ca ea. Olive este anti-eroina perfectă. O fostă profesoară de matematică din clasa de mijloc, acră, nemulţumită şi îmbufnată aproape tot timpul. Femeia cu un umor tăios, care spune mereu ce gîndeşte, chiar dacă asta înseamnă să deranjeze pe toată lumea şi să se certe cu propriul copil devenit adult sau cu Henry, soţul căruia i se aprind călcîiele după o femeie mult mai tînără, veselă şi un pic prostuţă, şi care este cam tot ce nu este Olive. Adică o tipă simpatică şi comodă. Olive e ca un vulcan în care mocnesc tristeţi pe care le exprimă cu aceeaşi naturaleţe cu care spală farfuriile sau îngrijeşte florile din grădină. Este rolul pentru care a primit premiul Emmy pentru cea mai bună actriţă într-o miniserie de televiziune.
Martin McDonagh a scris special pentru ea rolul din Three Billboards outside Ebbing, Missouri (2017). Mildred se războieşte cu toată lumea pentru că poliţia n-a făcut nimic ca să-l prindă pe criminalul care i-a violat şi ucis fiica adolescentă. Personajul interpretat de McDormand este o femeie dură, inflexibilă, puternică şi în acelaşi timp vulnerabilă. Joacă fabulos în acest film; faţa ei exprimă toată gama de stări umane prin care trece: cel mai adesea durere, neputinţă, frustrare, uneori speranţă, compasiune şi milă. Este o mamă copleşită de nedreptatea care i se face copilului său mort; atunci cînd bărbaţii ce ar trebui să găsească vinovatul de crimă sînt slabi, ea are curajul să ia lucrurile în propriile mîini. Duce lupta de una singură. S-ar zice că şeful poliţiei este cel înspre care se îndreaptă întreaga furie a lui Mildred, însă femeia continuă să ceară cu insistenţă pedepsirea ucigaşului şi după dispariţia şerifului: nu se lasă intimidată de nimeni (preot, poliţişti sau un posibil vinovat de uciderea fiicei sale care o ameninţă pentru a o băga în sperieţi) şi nici nu se dă în lături de la nimic pentru a-l vedea după gratii pe criminal. Unii ar spune că este răzbunătoare. Din punct de vedere strict uman, este doar un părinte ce vrea dreptate. Poţi judeca o mamă îndoliată că vrea să îl vadă pedepsit pe cel care i-a siluit şi ucis copilul? La fel ca Olive Kitteridge, poate că nici Mildred Hayes nu este cea mai simpatică femeie din lume, însă cu siguranţă nimeni nu le poate pune sub semnul întrebării umanitatea. Rolul din Three Billboards outside Ebbing, Missouri i-a adus lui Frances McDormand cel de-al doilea premiu Oscar.
Nu doar personajele pe care le interpretează sînt altfel, şi Fran - cum îi spun prietenii, iese din canoane şi convenţii. Se ţine departe de strălucirea Hollywood-ului şi spune despre ea că nu e star de cinema, este actriţă. Cînd cineva o opreşte să îi ceară un autograf, glumeşte zicînd că s-a retras din această latură a meseriei, acum doar joacă. Nu o interesează imaginea şi apariţiile publice, îşi protejează viaţa privată, acordă rar interviuri şi nu îi place să fie fotografiată. A absolvit la Yale, e căsătorită din anul 1984 cu Joel Coen. Pasiunea pentru actorie şi-a descoperit-o la 14 ani, cînd profesoara de engleză de la şcoală punea în scenă cu elevii fragmente din Shakespeare, iar Frances McDormand a interpretat-o pe Lady Macbeth. Nu se defineşte ca fiind genul de actriţă ce apare pe coperta revistelor (poate tocmai de aceea coperta numărului din ianuarie 2021 a revistei Vogue poate fi considerată un eveniment) şi recunoaşte că nu are acasă oglindă mare, în care te vezi pe toată lungimea, din cap pînă-n picioare. Mărturiseşte că îi plac mult hainele, dar alege îmbrăcăminte şi încălţăminte comode. Nu se machiază în viaţa de zi cu zi, nu îşi vopseşte părul. A împlinit de curînd, în 23 iunie 2021, 64 de ani, dar nu face nici un efort să-şi ascundă vîrsta sau ridurile. Consideră că unul dintre avantaje atunci cînd îmbătrîneşti este că începi să devii invizibil. Poate că asta o ajută să îşi vadă mai departe de treabă, fără să o mai intereseze ce ar avea unii sau alţii de spus despre aspectul ei. E limpede că nu se încadrează în tiparele clasice ale frumuseţii sau feminităţii de la Hollywood, însă asta nu are nici o importanţă atunci te cheamă Frances McDormand. Naturaleţea cu care joacă, felul ei de a privi direct în camera de filmat şi "carnea" pe care au personajele interpretate de ea sînt mai convingătoare decît un zîmbet irezistibil sau o rochie decoltată.
Pare că ştie foarte bine cine este şi ce vrea de la meseria de actriţă şi că nu are nimănui nimic de demonstrat. Joacă, o face foarte bine, şi-atît. Un tur de forţă oferă Fran şi în cel mai recent film în care am văzut-o: Nomadland (2020). Pelicula a cîştigat premiile pentru regie (Chloé Zhao) şi pentru cel mai bun film, categoria dramă, la cea mai recentă ediţie a Globurilor de Aur. Lui Frances McDormand, Nomadland i-a adus încă două statuete Oscar, pe lîngă cele două pe care le avea deja. Oameni obişnuiţi, care de obicei rămîn la marginea societăţii şi departe de lumina reflectoarelor de pe platourile de filmare sînt protagoniştii acestui movie-road poetic care îmbină documentarul cu ficţiunea. Fern, personajul principal al poveştii, este o văduvă care după ce se închide fabrica din micul orăşel unde locuia şi îşi pierde locul de muncă, lasă tot în urmă şi porneşte într-o călătorie de-a lungul Americii. Pe drum întîlneşte alţi nomazi ca ea, oameni care trăiesc în rulote sau camionete pentru că trebuie să fie în permanentă mişcare, aceasta este singura lor raţiune de a fi. Altfel nu îşi mai găsesc locul în lume, căci nimic nu îi mai leagă de o casă sau de o familie. "Vagabondajul" lor se explică fie din motive economice şi sociale, fie pentru că fiecare a pierdut pe cineva drag. Personajele din Nomadland (majoritatea oameni reali, cu poveşti de viaţă necosmetizate de dragul ficţiunii) pot părea ciudate dacă ne raportăm la standarde şi convenţii sociale. Dar fiecare în parte emană emoţie şi căldură, iar felul în care construiesc împreună o comunitate este înduioşător. Dacă ne-am raporta la ei folosind clişee sociale - din biroul unui angajat cu un job bine plătit, de la volanul unui bolid de lux sau protejat de confortul unei locuinţe moderne şi scumpe, Fern şi oamenii cu care se intersectează pe drum ar putea fi consideraţi nişte paria. Nomadland ne aduce aminte cît de periculos este să punem etichete şi cît de fragilă este aşa-zisa ordine socială după care ne construim existenţa. Azi ne credem la adăpost, membri "onorabili" ai societăţii, mîine s-ar putea să nu mai avem nimic şi să fim nevoiţi să luăm calea pribegiei. Ar fi chiar atît de îngrozitor şi de blamabil dacă dintr-o dată ar trebui să lăsăm tot în urmă şi să pornim la drum? Frances McDormand ne convinge în Nomadland că nu. Am deveni altfel. Tristeţea nu ar dispărea, poate că ceilalţi ar zice despre noi că sîntem nişte looseri; însă ne-ar rămîne amintirile şi ne-am întoarce la lucrurile simple; ne-am lăsa surprinşi de spectacolul naturii şi de un gest dezinteresat de bunătate făcut de un necunoscut. Ne-am îndrepta încotro ne-ar duce drumul şi poate că, la un moment dat, am avea norocul să ne iasă în cale cineva care să ne recite cîteva versuri dintr-un sonet de Shakespeare, aşa cum face Frances McDormand în Nomadland. La adăpostul frumuseţii şi al poeziei, viaţa ar deveni mai suportabilă.
Să te asemăn oare cu o zi de vară,
pe tine care mult mai dulce, blîndă eşti?
În vijelie mugurii de mai se sfarmă,
scurt măsurată e vara, cînd în timp priveşti.
Ochiul ceresc luceşte, uneori el arde,
culoarea aurie pierde-şi-o ades.
Tot ce-i frumos de frumuseţe se desparte,
prin voia întîmplării şi-al schimbării mers.
Să nu se irosească vara ta vreodată
frumuseţii tale vreau să-i dărui veşnic scut.
Să nu se sumeţească moartea niciodată
că-n umbra ei tu umbli, şi că te-ai pierdut.
Oamenii cît timp vor respira sub stele -
tu vei răzbi, trăind în versurile mele.
(W. Shakespeare, Sonet 18, trad. Lucian Blaga)