- Mama noastră...? Ah, marea!"
Mi-au trebuit mai mult de cincizeci de ani să înțeleg că bătrânii nu sunt așa dintotdeauna. Oglinda nu mă ajutase cu nimic până atunci, a fost nevoie de regăsirea unor chipuri ce nu-mi însoțiseră povestea, rămânând într-un album. Am deprins de-acum să întorc capul după fiece trup împuținat și după fiece chip brăzdat și pătat. Văd acum, în umbra aceea, toată nebunia tinereții, pe care o credeam marcă înregistrată. Și, totuși, nu!, nu pot vedea totul. Și nu voi ști niciodată până la capăt.
Gândește-te la Africa este un îndemn la o clipă de răgaz în graba de a încorseta istoria într-o teorie, și aia supusă revoluțiilor, prin definiție grăbite. E un spectacol ce se impune a fi văzut de două ori, dramaturgul Gordon Dryland plasând centrul de greutate la final, răsturnând orice sediment de parcurs. Pleci bulversat prima oară, cu o povară ce cade peste tine ca un meteorit. Nimic nu te previne. Și e o provocare, a doua oară, să deslușești semnele care să anunțe 'meteoritul', istoria lui, urmele lui.
Cu nume predestinat, Dryland, ca un iluzionist, ne abate atenția spre o dispută, veche și nouă în același timp, privind asanarea unor mlaștini în scop urbanistic. De altfel, deși scrisă în anii '70, piesa atinge teme căutate azi: ecologie, bullying, moderație a turismului.
Altfel, textul este cehovian în fibra sa. Trimiterea către Livada de vișini se impune vizibil. Și nu doar prin subiectul vânzării unui teren, aflat în starea sa naturală, spre a fi transformat potrivit avântului civilizației care schimbă reperele, ci și pentru detalii ce pot fi descoperite pe parcurs, mai ales la o nouă vizionare a spectacolului. Chiar dacă e vorba de o anume fluiditate în termenii comparațiilor. Apoi, se poate specula și pe amprenta din Unchiul Vania iar eu, o clipă, căutând să-mi imaginez povestea pe care o aflăm la final, am avut în minte scena schimbării bandajului pe care-l purta Treplev (Pescărușul, regia Yannis Paraskievopoulos).
Într-un fel, prin textul ales, prin montare, Alexandru Boureanu aduce publicul, în special pe cel tânăr, în postura de a descoperi că lumea nu începe cu nicio generație, că Livada este disputată cu argumente, și într-un sens și în altul, dar, mai ales, că, mai presus de orice ideologie, viața fiecăruia se scrie în cele mai neașteptate feluri.
Mizând pe procedeul lui Dryland, Boureanu țese o pânză amăgitoare. Ba chiar domolește puțin aciditatea replicilor schimbate între mamă și gemenii ce se întorc deciși să tranșeze moștenirea pe care mizează.
Personaj principal, Amelia - despre care aflăm că are 80 de ani, dar cu atitudine și ținută de 60 - este în interpretarea Mirelei Cioabă chiar mai tânără. Temperamentul actriței este, de data aceasta, netezit. Ar fi putut juca rolul fiicei, Rowena, cunoscându-i promptitudinea în replici tăioase, forța de a tranșa scurt un duel, malițiozitatea necruțătoare. Precedentul ei rol pe scena craioveană, sunt patru ani de atunci, în Nunta însângerată (regia Andrei Măjeri) a fost o exprimare la vedere a tragicului. Acum a mizat pe rostirea temperată.
Aici fac o paranteză pentru a sublinia inspirata alegere a sălii. Spre deosebire de Sala Ion D. Sîrbu, ideală în stil elizabetan, Sala de Pictură oferă sentimentul apropierii pe o deschidere considerabilă, un optim al intimității fără constrângeri.
De altfel, tocmai dispunerea longitudinală a scenei și gradenelor, la doi pași distanță, servește sentimentului de translatare a spectatorului, un memento al propriei plasări într-o poveste similară. Intrarea Mirelei Cioabă, în ultimul act, parcurgând acest culoar, cu o pălărie ce impune, cu un baston ce-și are rolul său dincolo de uzul curent sau de cochetărie, are darul de a trimite un semn, o atenționare pentru greutatea celor ce vor urma. Ea vine din întunericul tragediei, parcurgând drumul invers celui prin care a ieșit din scenă primul fiu al Ameliei.
Îmi pare că Arthur este foarte bine construit de către Nicolae Poghirc. Mi-a plăcut să cred că micul monolog al pictării tabloului (tablou prezent ca o pușcă la Cehov) conține și o nuanță autobiografică, în sensul unui regret, o asumare mea culpa. "Dar acum e prea târziu. Mult prea târziu să mă mai schimb. Știi, calul bătrân nu se mai învață în buiestru." Altfel, jocul său moderat a transmis ceea ce textul lasă a se înțelege.
Dialogurile de început, dintre Mirela Cioabă și Nicolae Poghirc, ar fi putut fi mai accentuate, ar fi spre un masterclass pentru un joc secund anunțat. Momentul în care Arthur privește tabloul devine un pol emoțional. Mai mult, regizorul îi retrage pe amândoi la măsuța de sub tablou, un accent suplimentar ce potențează povestea cu prima morală a piesei. Chiar dacă dramaturgia ignoră varianta pictării din profil a copilului, unul care ascunde obrazul stâng, cel afectat din naștere, suntem conduși spre revelația lui Arthur, speriat de excluderea, prin decupare, operată de pictor. "Să le arătăm tuturor cât de frumos ai fi putut fi!" transformă aparența de icoană a Madonei cu Pruncul într-o atât de pământească atitudine potențată de orgoliu.
Cel puțin cuplul Amelia-Arthur ilustrează melanjul bine-rău într-un comportament de-o viață, fiind un exemplu de prudență în judecata unui observator. Și dacă personajul mamei contabilizează o seamă de contraste, putem vedea cum și evidenta victimă, inocentul ajuns la vârsta a treia, are scăderile sale, precum în răsfățul ce-l face să nu vadă durerea menajerei.
Gordon Dryland riscă, într-o anume măsură, ușurința cu care închide într-o paranteză prea puțin explicată o perioadă de 40 de ani. Cel puțin în privința lui Arthur. Descris cu dragostea uriașă pentru gemeni, dublată de suferință pe măsură pe care i-o provocau ei, restul vieții sale pare a fi o împăcare fără dorințe, fără așteptări. O izolare la propriu, asumată, parțial, și de mamă, poate sub semnul unei penitențe. Dar despre asta nu vom ști niciodată, rămâne conștiința fiecărui spectator să reflecteze.
Închiderea despre care am vorbit este mai degrabă descrisă de cei doi vizitatori. Decorul creat de Vanessa Beca, tânăra colaboratoare a regizorului, după sprintena imaginație care a condus la scenografia de la Toc Toc, induce mai mult atmosfera unei intimități liniștitoare, de familie, a unui cuib, chiar dacă fanat, dar protector. Umezeala și frigul, invocate de cei nou veniți, sunt prea puțin sesizate. Poate doar tapetul, decolorat, aproape mozaicat din straturi vechi, să strângă puțin inima privitorului. Lemnul podelei și al stâlpilor pare să aducă un aer rustic, mai puțin al unei reședințe ce se mândrea odinioară cu un salon de dans. Plin de poezie este spațiul lateral, prin care se intră în poveste, ca într-o transfigurare din cotidian spre cercul unei înghețări a istoriei. Fascinantă de-a dreptul este fereastra. Cele două imagini, a deschiderii, declanșatoare a tragediei, și a finalului de spectacol, stimulând, teoretic, cugetarea fiecăruia, vor rămâne, îmi pare, de neuitat în imagistica teatrului craiovean.
Revelația, ca a 'livezii de vișini', este a fascinantei vieți de 'afară', cu sensul de 'în altă parte' decât locul în care ne cantonăm adesea. Mai mult, cei care o prilejuiesc sunt gemenii, percepuți ca intruși de Amelia și Arthur, condiționați dramaturgic unei cvasi-unice trăsături. Aparent și actorii par ușor încorsetați. Foarte dificilă provocare pentru Costinela Ungureanu și Claudiu Mihail.
Cum echipa Naționalului este exclusiv tânără, au intrat, fiecare, într-un rol de compoziție. Greu. Am privit obsesiv părul grizonant al lui Robert și, pentru Claudiu Mihail, de ajutor a fost costumul. Venind, cumva, dintr-o epocă, a contribuit cu o notă la post-tinerețea unui personaj ilustrând un anume mediu de mijloc, pe care nici nu-l poți compătimi, pentru că felul în care se plânge e, deja, inacceptabil în norma prezentului, nici nu-l poți blama pe de-a-ntregul, actorul punând blândețe în glas.
Costinela Ungureanu exhibă tinerețe, memoria fiind repede invadată de puternica impresie din repertoriul ei (de la Bătrânul și Eutanasierul până la Inimă și alte preparate din carne) iar agresivitatea Rowenei e un contre-emploi. Aciditatea replicilor acesteia, scriptic cu o octavă mai sus decât ale mamei, ar fi să nască scântei. E, însă, o gravitate care apasă.
Este limpede cuceritoare când își exprimă dragostea pentru fratele geamăn. Un accent pe care dramaturgul pune mare preț, de la prima apariție a lor, subliniind atenția cu care îi urmărește mama, fapt ce semnalizează deja, o anumită interpretare, coroborată cu acea replică, albă, despre căutarea lor în zori, soldată cu o cameră goală și una încuiată. Cei doi se țin de mână dar Costinela Ungureanu și Claudiu Mihail construiesc mai mult într-o îmbrățișare. Trec, împreună, până la căderea cortinei, printr-o paletă largă de relații, de la indiferență la tachinare, sclipire de ură și copleșitoare duioșie. Dacă e de revăzut spectacolul, este și pentru a privi mai atent personajul interpretat de Costinela Ungureanu. Pentru că Rowena, dincolo de replicile veninoase, precum "Ești un vierme, Arthur. Știi asta, nu?", chiar din rememorarea, făcută de mamă, a gesturilor ei de nepăsare ori de interes pecuniar, a trecut prin episoade dure, cu comportamente mai bune ori nu. Se deschide acolo o altă istorie, personală și a lumii în care trăim.
Intriga piesei este centrată pe disputa privind destinația și cuantumul hectarelor de teren donate de Amelia comunității în care trăiește. Comunitate reprezentată exclusiv printr-un personaj vădit negativ, Gordon Dryland expunându-și, într-un fel, teza, evident în trendul unei aderențe entuziaste pentru idei nobile. Doamna Spiller, insidios construindu-și o aparență butaforică ("Și, pentru Dumnezeu, spune-mi Maggie! Maggie Spiller este o persoană arhicunoscută"), presează pentru o transformare radicală a unui spațiu sălbatic.
Raluca Păun punctează eficient, cu fiecare detaliu al prezenței sale pe scenă. De la costumul cuceritor estetic, depășind fericit intenția caricaturală a dramaturgului, până la suita de mici gesturi comice, cu priviri care captează atenția, umanizând personajul, știind să se estompeze cu discreție când tensiunea se mută spre personajele supuse tragicului.
Amelia este categorică: "Cred că putem să cerem faunei din zonă să se mute mai încolo, dar să se mute definitiv, asta niciodată". Lumea lui Arthur ține la 'livada de vișini', lumea noii generații visează amprenta civilizației construite, amenajate. E un paradox care împiedică tranșarea fermă a disputei, oricât de tare crede fiecare parte în propria viziune, trecând peste malversațiunile taberei nerăbdătoare. Malversațiuni cu efect tragic, Arthur neputând suporta postura în care s-a pus, cu un ultim gest de slăbiciune față de, cum vom afla în cele din urmă, cei ce sunt propriii săi copii. Pentru că finalul spectacolului, ca în antichitatea cu zei, tulbură totul, răvășește ce fusese construit ca într-un joc de cuburi.
Mirela Cioabă iese la rampă, cu o demnitate bine exprimată (inclusiv unbearable lightness of being), pentru cutremurătoarele confesiuni, gradate ca-n mitologie, față de receptorii greu de dislocat. Păsările invocate în piesă, al căror sunet ar fi fost de auzit, sporadic, amintind pescărușul cehovian, vestesc drama originară. Thanatos și Eros, în noaptea de după catafalc, cu mamă și fiu. Gordon Dryland propune un inedit caz într-o vastă istorie a incestului, de la Levitic până la contemporanul său, Louis Malle, cu filmul Le souffle au coeur, pecetluit ca o taină a unui moment nerepetat și închis într-o memorie.
Toată discuția despre natură, în deplina ei 'sălbăticie', versus dezvoltarea omului, îmi pare a se regăsi în expresia care dă titlul. "Gândește-te la Africa" o spune adesea un părinte unui copil mofturos, dar omenirea toată își are un strămoș acolo. Darwin, căsătorit cu o verișoară, a cugetat la un fel de selecție sexuală ca fiind cel mai puternic mijloc de schimbare a omului. Amelia, cu tonul unei mixturi complexe de satisfacție, de ușurare, de mamă, finalmente, observă că Robert are copii normali, nu a existat un accident genetic.
Trecutul întunecat, misterios, compoziția de natural și intervenție irațională sau cumpătată, poate fi neverosimil, psihotic ori pur și simplu o etapă definitiv depășită.
"ROWENA: [...] Lumea în care trăim este malefică.
ARTHUR: Nu, nu-i adevărat. Lumea este frumoasă."
Alexandru Boureanu, cu a doua premieră a acestei stagiuni 2020-2021, își continuă programul dedicat publicului, acum cu o dramă profundă, originală și remanentă. Mai mult, cu un gest de manager readuce doi actori de valoare, necesari trupei, Mirela Cioabă deschizând un nou segment de creație pe scena craioveană. Last but not least, Alexandru Boureanu recuperează pentru finalul spectacolului, în tranziția de la concentrarea dramatică spre reconectarea la cotidianul ce, inevitabil, va fi altfel, un vechi cântec (Grijă) al lui Sergiu Cioiu, dintr-un proiect unic imaginat pe versurile lui Marin Sorescu.
"Unde duce nepăsarea!
S-a umplut de apă marea...
S-avem grijă fiecare
Să nu plouă peste mare."
Acest articol a apărut in SpectActor, nr. 1-4, 2021
Foto: Cristi Floriganță