SpectActor / aprilie 2021
Gândeşte-te la Africa
"- Du-te pe plajă şi vezi ce-a mai scos la iveală mama noastră, a tuturor.
Mama noastră...? Ah, marea!"

Mi-au trebuit mai mult de cincizeci de ani să înţeleg că bătrânii nu sunt aşa dintotdeauna. Oglinda nu mă ajutase cu nimic până atunci, a fost nevoie de regăsirea unor chipuri ce nu-mi însoţiseră povestea, rămânând într-un album. Am deprins de-acum să întorc capul după fiece trup împuţinat şi după fiece chip brăzdat şi pătat. Văd acum, în umbra aceea, toată nebunia tinereţii, pe care o credeam marcă înregistrată. Şi, totuşi, nu!, nu pot vedea totul. Şi nu voi şti niciodată până la capăt.

Gândeşte-te la Africa este un îndemn la o clipă de răgaz în graba de a încorseta istoria într-o teorie, şi aia supusă revoluţiilor, prin definiţie grăbite. E un spectacol ce se impune a fi văzut de două ori, dramaturgul Gordon Dryland plasând centrul de greutate la final, răsturnând orice sediment de parcurs. Pleci bulversat prima oară, cu o povară ce cade peste tine ca un meteorit. Nimic nu te previne. Şi e o provocare, a doua oară, să desluşeşti semnele care să anunţe 'meteoritul', istoria lui, urmele lui.

Cu nume predestinat, Dryland, ca un iluzionist, ne abate atenţia spre o dispută, veche şi nouă în acelaşi timp, privind asanarea unor mlaştini în scop urbanistic. De altfel, deşi scrisă în anii '70, piesa atinge teme căutate azi: ecologie, bullying, moderaţie a turismului.

Altfel, textul este cehovian în fibra sa. Trimiterea către Livada de vişini se impune vizibil. Şi nu doar prin subiectul vânzării unui teren, aflat în starea sa naturală, spre a fi transformat potrivit avântului civilizaţiei care schimbă reperele, ci şi pentru detalii ce pot fi descoperite pe parcurs, mai ales la o nouă vizionare a spectacolului. Chiar dacă e vorba de o anume fluiditate în termenii comparaţiilor. Apoi, se poate specula şi pe amprenta din Unchiul Vania iar eu, o clipă, căutând să-mi imaginez povestea pe care o aflăm la final, am avut în minte scena schimbării bandajului pe care-l purta Treplev (Pescăruşul, regia Yannis Paraskievopoulos).

Într-un fel, prin textul ales, prin montare, Alexandru Boureanu aduce publicul, în special pe cel tânăr, în postura de a descoperi că lumea nu începe cu nicio generaţie, că Livada este disputată cu argumente, şi într-un sens şi în altul, dar, mai ales, că, mai presus de orice ideologie, viaţa fiecăruia se scrie în cele mai neaşteptate feluri.


Mizând pe procedeul lui Dryland, Boureanu ţese o pânză amăgitoare. Ba chiar domoleşte puţin aciditatea replicilor schimbate între mamă şi gemenii ce se întorc decişi să tranşeze moştenirea pe care mizează.

Personaj principal, Amelia - despre care aflăm că are 80 de ani, dar cu atitudine şi ţinută de 60 - este în interpretarea Mirelei Cioabă chiar mai tânără. Temperamentul actriţei este, de data aceasta, netezit. Ar fi putut juca rolul fiicei, Rowena, cunoscându-i promptitudinea în replici tăioase, forţa de a tranşa scurt un duel, maliţiozitatea necruţătoare. Precedentul ei rol pe scena craioveană, sunt patru ani de atunci, în Nunta însângerată (regia Andrei Măjeri) a fost o exprimare la vedere a tragicului. Acum a mizat pe rostirea temperată.

Aici fac o paranteză pentru a sublinia inspirata alegere a sălii. Spre deosebire de Sala Ion D. Sîrbu, ideală în stil elizabetan, Sala de Pictură oferă sentimentul apropierii pe o deschidere considerabilă, un optim al intimităţii fără constrângeri.

De altfel, tocmai dispunerea longitudinală a scenei şi gradenelor, la doi paşi distanţă, serveşte sentimentului de translatare a spectatorului, un memento al propriei plasări într-o poveste similară. Intrarea Mirelei Cioabă, în ultimul act, parcurgând acest culoar, cu o pălărie ce impune, cu un baston ce-şi are rolul său dincolo de uzul curent sau de cochetărie, are darul de a trimite un semn, o atenţionare pentru greutatea celor ce vor urma. Ea vine din întunericul tragediei, parcurgând drumul invers celui prin care a ieşit din scenă primul fiu al Ameliei.

Îmi pare că Arthur este foarte bine construit de către Nicolae Poghirc. Mi-a plăcut să cred că micul monolog al pictării tabloului (tablou prezent ca o puşcă la Cehov) conţine şi o nuanţă autobiografică, în sensul unui regret, o asumare mea culpa. "Dar acum e prea târziu. Mult prea târziu să mă mai schimb. Ştii, calul bătrân nu se mai învaţă în buiestru." Altfel, jocul său moderat a transmis ceea ce textul lasă a se înţelege.

Dialogurile de început, dintre Mirela Cioabă şi Nicolae Poghirc, ar fi putut fi mai accentuate, ar fi spre un masterclass pentru un joc secund anunţat. Momentul în care Arthur priveşte tabloul devine un pol emoţional. Mai mult, regizorul îi retrage pe amândoi la măsuţa de sub tablou, un accent suplimentar ce potenţează povestea cu prima morală a piesei. Chiar dacă dramaturgia ignoră varianta pictării din profil a copilului, unul care ascunde obrazul stâng, cel afectat din naştere, suntem conduşi spre revelaţia lui Arthur, speriat de excluderea, prin decupare, operată de pictor. "Să le arătăm tuturor cât de frumos ai fi putut fi!" transformă aparenţa de icoană a Madonei cu Pruncul într-o atât de pământească atitudine potenţată de orgoliu.

Cel puţin cuplul Amelia-Arthur ilustrează melanjul bine-rău într-un comportament de-o viaţă, fiind un exemplu de prudenţă în judecata unui observator. Şi dacă personajul mamei contabilizează o seamă de contraste, putem vedea cum şi evidenta victimă, inocentul ajuns la vârsta a treia, are scăderile sale, precum în răsfăţul ce-l face să nu vadă durerea menajerei.

Gordon Dryland riscă, într-o anume măsură, uşurinţa cu care închide într-o paranteză prea puţin explicată o perioadă de 40 de ani. Cel puţin în privinţa lui Arthur. Descris cu dragostea uriaşă pentru gemeni, dublată de suferinţă pe măsură pe care i-o provocau ei, restul vieţii sale pare a fi o împăcare fără dorinţe, fără aşteptări. O izolare la propriu, asumată, parţial, şi de mamă, poate sub semnul unei penitenţe. Dar despre asta nu vom şti niciodată, rămâne conştiinţa fiecărui spectator să reflecteze.

Închiderea despre care am vorbit este mai degrabă descrisă de cei doi vizitatori. Decorul creat de Vanessa Beca, tânăra colaboratoare a regizorului, după sprintena imaginaţie care a condus la scenografia de la Toc Toc, induce mai mult atmosfera unei intimităţi liniştitoare, de familie, a unui cuib, chiar dacă fanat, dar protector. Umezeala şi frigul, invocate de cei nou veniţi, sunt prea puţin sesizate. Poate doar tapetul, decolorat, aproape mozaicat din straturi vechi, să strângă puţin inima privitorului. Lemnul podelei şi al stâlpilor pare să aducă un aer rustic, mai puţin al unei reşedinţe ce se mândrea odinioară cu un salon de dans. Plin de poezie este spaţiul lateral, prin care se intră în poveste, ca într-o transfigurare din cotidian spre cercul unei îngheţări a istoriei. Fascinantă de-a dreptul este fereastra. Cele două imagini, a deschiderii, declanşatoare a tragediei, şi a finalului de spectacol, stimulând, teoretic, cugetarea fiecăruia, vor rămâne, îmi pare, de neuitat în imagistica teatrului craiovean.

Revelaţia, ca a 'livezii de vişini', este a fascinantei vieţi de 'afară', cu sensul de 'în altă parte' decât locul în care ne cantonăm adesea. Mai mult, cei care o prilejuiesc sunt gemenii, percepuţi ca intruşi de Amelia şi Arthur, condiţionaţi dramaturgic unei cvasi-unice trăsături. Aparent şi actorii par uşor încorsetaţi. Foarte dificilă provocare pentru Costinela Ungureanu şi Claudiu Mihail.

Cum echipa Naţionalului este exclusiv tânără, au intrat, fiecare, într-un rol de compoziţie. Greu. Am privit obsesiv părul grizonant al lui Robert şi, pentru Claudiu Mihail, de ajutor a fost costumul. Venind, cumva, dintr-o epocă, a contribuit cu o notă la post-tinereţea unui personaj ilustrând un anume mediu de mijloc, pe care nici nu-l poţi compătimi, pentru că felul în care se plânge e, deja, inacceptabil în norma prezentului, nici nu-l poţi blama pe de-a-ntregul, actorul punând blândeţe în glas.

Costinela Ungureanu exhibă tinereţe, memoria fiind repede invadată de puternica impresie din repertoriul ei (de la Bătrânul şi Eutanasierul până la Inimă şi alte preparate din carne) iar agresivitatea Rowenei e un contre-emploi. Aciditatea replicilor acesteia, scriptic cu o octavă mai sus decât ale mamei, ar fi să nască scântei. E, însă, o gravitate care apasă.

Este limpede cuceritoare când îşi exprimă dragostea pentru fratele geamăn. Un accent pe care dramaturgul pune mare preţ, de la prima apariţie a lor, subliniind atenţia cu care îi urmăreşte mama, fapt ce semnalizează deja, o anumită interpretare, coroborată cu acea replică, albă, despre căutarea lor în zori, soldată cu o cameră goală şi una încuiată. Cei doi se ţin de mână dar Costinela Ungureanu şi Claudiu Mihail construiesc mai mult într-o îmbrăţişare. Trec, împreună, până la căderea cortinei, printr-o paletă largă de relaţii, de la indiferenţă la tachinare, sclipire de ură şi copleşitoare duioşie. Dacă e de revăzut spectacolul, este şi pentru a privi mai atent personajul interpretat de Costinela Ungureanu. Pentru că Rowena, dincolo de replicile veninoase, precum "Eşti un vierme, Arthur. Ştii asta, nu?", chiar din rememorarea, făcută de mamă, a gesturilor ei de nepăsare ori de interes pecuniar, a trecut prin episoade dure, cu comportamente mai bune ori nu. Se deschide acolo o altă istorie, personală şi a lumii în care trăim.

Intriga piesei este centrată pe disputa privind destinaţia şi cuantumul hectarelor de teren donate de Amelia comunităţii în care trăieşte. Comunitate reprezentată exclusiv printr-un personaj vădit negativ, Gordon Dryland expunându-şi, într-un fel, teza, evident în trendul unei aderenţe entuziaste pentru idei nobile. Doamna Spiller, insidios construindu-şi o aparenţă butaforică ("Şi, pentru Dumnezeu, spune-mi Maggie! Maggie Spiller este o persoană arhicunoscută"), presează pentru o transformare radicală a unui spaţiu sălbatic.

Raluca Păun punctează eficient, cu fiecare detaliu al prezenţei sale pe scenă. De la costumul cuceritor estetic, depăşind fericit intenţia caricaturală a dramaturgului, până la suita de mici gesturi comice, cu priviri care captează atenţia, umanizând personajul, ştiind să se estompeze cu discreţie când tensiunea se mută spre personajele supuse tragicului.

Amelia este categorică: "Cred că putem să cerem faunei din zonă să se mute mai încolo, dar să se mute definitiv, asta niciodată". Lumea lui Arthur ţine la 'livada de vişini', lumea noii generaţii visează amprenta civilizaţiei construite, amenajate. E un paradox care împiedică tranşarea fermă a disputei, oricât de tare crede fiecare parte în propria viziune, trecând peste malversaţiunile taberei nerăbdătoare. Malversaţiuni cu efect tragic, Arthur neputând suporta postura în care s-a pus, cu un ultim gest de slăbiciune faţă de, cum vom afla în cele din urmă, cei ce sunt propriii săi copii. Pentru că finalul spectacolului, ca în antichitatea cu zei, tulbură totul, răvăşeşte ce fusese construit ca într-un joc de cuburi.

Mirela Cioabă iese la rampă, cu o demnitate bine exprimată (inclusiv unbearable lightness of being), pentru cutremurătoarele confesiuni, gradate ca-n mitologie, faţă de receptorii greu de dislocat. Păsările invocate în piesă, al căror sunet ar fi fost de auzit, sporadic, amintind pescăruşul cehovian, vestesc drama originară. Thanatos şi Eros, în noaptea de după catafalc, cu mamă şi fiu. Gordon Dryland propune un inedit caz într-o vastă istorie a incestului, de la Levitic până la contemporanul său, Louis Malle, cu filmul Le souffle au coeur, pecetluit ca o taină a unui moment nerepetat şi închis într-o memorie.

Toată discuţia despre natură, în deplina ei 'sălbăticie', versus dezvoltarea omului, îmi pare a se regăsi în expresia care dă titlul. "Gândeşte-te la Africa" o spune adesea un părinte unui copil mofturos, dar omenirea toată îşi are un strămoş acolo. Darwin, căsătorit cu o verişoară, a cugetat la un fel de selecţie sexuală ca fiind cel mai puternic mijloc de schimbare a omului. Amelia, cu tonul unei mixturi complexe de satisfacţie, de uşurare, de mamă, finalmente, observă că Robert are copii normali, nu a existat un accident genetic.

Trecutul întunecat, misterios, compoziţia de natural şi intervenţie iraţională sau cumpătată, poate fi neverosimil, psihotic ori pur şi simplu o etapă definitiv depăşită.
"ROWENA: [...] Lumea în care trăim este malefică.
ARTHUR: Nu, nu-i adevărat. Lumea este frumoasă."

Alexandru Boureanu, cu a doua premieră a acestei stagiuni 2020-2021, îşi continuă programul dedicat publicului, acum cu o dramă profundă, originală şi remanentă. Mai mult, cu un gest de manager readuce doi actori de valoare, necesari trupei, Mirela Cioabă deschizând un nou segment de creaţie pe scena craioveană. Last but not least, Alexandru Boureanu recuperează pentru finalul spectacolului, în tranziţia de la concentrarea dramatică spre reconectarea la cotidianul ce, inevitabil, va fi altfel, un vechi cântec (Grijă) al lui Sergiu Cioiu, dintr-un proiect unic imaginat pe versurile lui Marin Sorescu.
"Unde duce nepăsarea!
S-a umplut de apă marea...
S-avem grijă fiecare
Să nu plouă peste mare."

Acest articol a apărut in SpectActor, nr. 1-4, 2021
Foto: Cristi Floriganţă
De: Gordon Dryland Regia: Alexandru Boureanu Cu: Mirela Cioabă, Nicolae Poghirc, Costinela Ungureanu, Claudiu Mihail, Raluca Păun

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus