Britanicul Evan Placey a publicat Consensual în 2015. În acelaşi an, National Youth Theatre (TNT, cum ar veni) of Great Britain a jucat textul în premieră absolut la, desigur, Londra. Şase ani mai târziu, Anna-Maria Popa, managerul Teatrului Andrei Mureşanu (TAM) din Sfântu Gheorghe, a tradus textul pentru montarea în regia lui Radu Afrim. Premiera Consimţământ: 27-29 iunie 2021. În plin Euro 2020 (sîc!), adormire aproape totală a COVID-19 şi, mai ales, dezbatere naţională pe tema: e bine sau nu ca ai patriei elevi să studieze, la şcoală, ce va să zică sexuala educaţie.
***
Primul lucru pe care ni-l transmit Placey, Afrim şi înăbuşitorul (e drept, aerul condiţionat nu face mereu faţă, dar nu de aia e înăbuşitor) spectacol de la TAM e că adolescenţii vorbesc, tac, se întreabă, se tem, se provoacă, se rănesc, se iubesc, se ascund, se descoperă mai ales pe bază de sex. Cu şi fără şcoala de le-o punem la dispoziţie. Adevărata întrebare nu e dacă ei ar trebui sau nu să afle chestiuni legate de speţa în chestiune, ci dacă şcoala (profesorii, programa, catalogul) ar trebui să intervină în speţă.
Consimţământ aduce pe scenă 10 adolescenţi sen-za-ţio-na-li. Abia trecuţi de pragul celor 18 ani ai maturităţii oficializate, Maya Ciosa (actorie & muzichie), Ileana Ursu, Daria Bugnar, Karacsony Adrienn, Anda Popa, Andrei Amitrului, Radu Alexandru, David Gătejel, Luca Sebastian şi Darius Maghiar produc un personaj colectiv, format din personalităţi excelent conturate, care funcţionează, atât unitar, cât şi la nivel individual, cu o precizie şi energie aiuritoare.
Aţi văzut Deşteptarea primăverii la Mic sau The History Boys la Excelsior? Faine amândouă, aşa-i? Eh, cei 10 de la Sfântu sunt mai buni. Poate că şi pe bază de Afrim şi Flavia Giurgiu (coregrafie), dar, cu siguranţă, şi pe bază de vârstă potrivită. Se joacă pe ei înşişi şi asta, deştept înscenat, bate, dpdv credibilitate, orice rol de compoziţie. Excepţie: Mădălina Muşat, cea mai tânără membră a trupei (aflată la al doilea rol din TAM, după cel din Grădinărit uman), care face din personajul Georgiana cea mai provocatoare dintre provocatorii adolescenţi.
***
Diana (Claudia Ardelean) e profesoara care merge dincolo de bariere. A făcut-o şi în urmă cu 7 ani, pe vremea când elev îi era puştiul de, pe atunci, 15 ani jucat de Marius Manole. O face şi acum, în prezentul bântuit de (aparent) adultul lui Manole, care se întoarce pentru a-i aminti / reproşa / retrăi ce a fost atunci, într-o noapte cu furtună şi o colecţie de zile premergătoare.
Nu săriţi, nu vă grăbiţi să trageţi concluzia că în Consimţământ e vorba despre aproape-tocită temă a relaţiei interzise profesoară-elev! Poate că e şi despre asta, aşa cum e şi despre educaţia sexuală în şcoli, aşa cum este şi despre obsesiile liceenilor, despre puterea lor manipulatoare, despre victimizarea lor fictivă, dar şi despre cumplitele situaţii când adolescenţii devin adevărate, tragice victime. După cum e şi despre adulţii care nu ştiu să se apropie de copiii lor (nevăzut, există un tată al lui Manole, emblemă a ratării în relaţia sentimentală cu propriul fiu), care profită de copii, care se lasă manipulaţi de copii, care nu încetează să fie copii (cu toate bunele şi relele ce decurg de aici).
Consimţământ e despre toate acestea, dar, mai presus, e despre viscere şi derută. Despre ce gâlgâie în adâncurile şi înalturile noastre, despre forţa teribilă a sângelui şi cărnii versus cumplita slăbiciune a conştiinţei şi vasta neputinţă a raţiunii de a înţelege, de a explica, de a contracara, de a ghida.
Profesoara jucată monumental de Claudia Ardelean (nu mai scriu de UNITER că ne enervăm degeaba) lasă uşa deschisă. Nu mult, un pic, un strop. E suficient. Adolescenţii de ieri (Manole) şi de azi (cei 10+1) strecoară pe acolo totul. Toate întrebările, toate fricile, toate provocările. I le pun pe toate în cârcă profesoarei, ca unui Christ care vine iar şi iar să ne preia păcatele / greutăţile.
Teoretic, profesoara / eroina Claudiei Ardelean îi e mentor unei colege de catedră (Alexandrina Ioana Costea). Colega încearcă să înveţe, să se apropie, la rândul ei, de elevi, să îi înţeleagă, să îi ajute. Lecţie ratată, experiment eşuat. Exploziva Georgiana o mănâncă cu fulgi cu tot pe prea naiva profesoara care n-a ştiut să apere teritoriul din spatele uşii interzise. Dar, hei-hei, nu vă grăbiţi, finalul nu-i aici! Profesoara Alexandrinei Costea îşi va lăsa în urmă mentorul.
***
Într-o succesiune de scene finale de o intensitate erotică-umană-umoristică dureros de mişto, Claudia Ardelean şi Marius Manole ne vor dezvălui istoria din trecut. Paradoxal, aceste 10-15 minute de teatru de o frumuseţe înăbuşitoare, deşi ne vor rupe în două amintirile mulţi ani de acum înainte (ah, scara aceea imaginată de Andreea Săndulescu, gestica lui, privirile ei, vorbele lui, îngânările ei, ezitările lui, freamătul aşteptărilor ei!), nu vor clarifica mai nimic din eşafodajul sentimental al întregului.
OK, aflăm ce s-a întâmplat, minutul şi scorul, cum s-ar zice la Euro, dar asta ne spune infinit mai puţine decât ne spune, de pildă, ea la catedră, în prezent. Acolo, în acel loc în care actriţa mixează delirant siguranţa cu furia, absenţa cu prezenţa zbuciumată, acolo e una dintre cheile întregului spectacol. Pentru că acolo citim cel mai bine deruta, sentimentul-suprem al unui om, al unei profesoare, care a încercat sa dea la o parte bariera şi să fie alături de cei pe care, teoretic, s-ar cuveni să-i îndrume, să-i educe, să-i înveţe. Să-i înveţe ce? Ceva ce nici ea şi nici un alt om nu ştie?
Cei la 10 de la Sfântu aduc pe scenă energia, entuziasmul, delirul unui meci de fotbal scăpat de sub controlul oricărei tactici. Sportul, în mic, teatrul, în mai mare, fac ce face viaţa, în eternitatea timpului şi infinitul spaţiului: îşi bat joc de cei care încearcă să cuprindă, să înţeleagă, să explice. Pesemne că tot ce putem face, ca demers educativ suprem, e să depunem mărturie despre ce ni se întâmplă şi să ne luăm în braţe necunoaşterile. Şi-ar trimite cineva copiii la o asemenea şcoală?
***
Există şi oameni care cunosc, care ştiu. De o parte, soţul ei, al profesoarei (Sebastian Marina). De cealaltă, fratele lui, al elevului (cândva) sedus (Costi Apostol). Fiecare dintre ei doi îşi ştie bine drumul şi îl urmează cu religiozitate. Şi cinism. Şi lipsă de regrete. Cine se opune e dat la o parte.
E drept, fratele (lui) e oleacă mai decis decât soţul (ei). Când porneşti de foarte jos, ştii sigur că a pierde totul nu e o opţiune. De partea cealaltă, în cazul soţului, greu de bănuit o copilărie încărcată de episoade abuzatoare ori măcinată de sărăcie. De aici, o oarecare slăbiciune, pierdere a controlului, renunţare, vremelnică, la raţiune. Episodul e însă rapid anihilat prin apariţia memorabilă a copilului celor doi (mă rog, al ei, al profesoarei, e sigur), jucat de Christof Marina (fiul, pe scenă şi în afara ei, al lui Sebastian şi al Alexandrinei Ioana Costea), a cărui ţâşnire neaşteptată din meandrele decorului marchează un alt moment de maxim al spectacolului.
***
Înaintea de frumuseţea scenelor de pe urmă, Radu Afrim construieşte un teatru de o tensiune groaznică, ce se simt în stomac şi, treptat, urcă spre alte organe. Pasajele muzicale înregistrate şi vocea & live a Mayei Ciosu duc pe o falsă pistă melancolică. Fesul roşu a lui Manole şi splendida coregrafie a mişcărilor sale atrag atenţia asupra unui soi de zbucium ce refuză să se ia la mişto, ce refuză să nu se ia la mişto.
Pentru că asta face, de fapt, Afrim. Merge pe o lamă de cuţit, simulează căderea în hăul de la dreapta, în hăul de la stânga (nu e rău dacă v-aţi şi gândit la ideologiile respective), dar rămâne mereu în picioare. Singure tălpile îi sângerează, ca tălpile oricui îndrăzneşte să nu meargă pe cărări tocite de atâta siguranţă, de atâtea certitudini, de atâtea răspunsuri.