Suplimentul de cultură / ianuarie 2006
Prima oară cînd am văzut documentarul poetic Microcosmos - Le peuple de l'herbe, am făcut rost de un afiş cu un cal de iarbă care avea în spate, mare şi albă, luna. Cam în aceeaşi perioadă citeam Dimineaţa magicienilor de Louis Pauwels şi Jacques Bergier. Cartea a fost editată din nou, iar eu am văzut, întîmplător, iarăşi filmul. Dar tot nu mă pot opri să nu mă refer la un pasaj care la vremea respectivă m-a dat gata. Povesteşte unul dintre cei doi autori ai cărţii că, la un moment dat, venea seara spre casă. Era ceaţă, una s-o tai cu cuţitul. Deodată s-a speriat foarte tare, pentru că era cît pe ce să se ciocnească de un corb care zbura la joasă înălţime. După ce i-a trecut sperietura, omul s-a pus în pielea corbului şi a ajuns la concluzia că acesta, derutat de ceaţă, intrase în lumea oamenilor şi că a fost cu siguranţă mult mai panicat fiind aproape să se ciocnească de o fiinţă imensă şi înspăimîntătoare.

În Microcosmos, Claude Nuridsany şi Marie Pérennou operează şi ei o schimbare de perspectivă. Spaţiul de viaţă al insectelor, chiar dacă are 20 de centimetri pătraţi, devine o lume în sine, cu distanţe apreciabile, în care timpul curge după alte unităţi de măsură decît în lumea oamenilor. Aparatul de filmat îl determină pe spectator să se facă mic-mic, ca în Alice în Ţara Minunilor, şi să privească de la aceeaşi înălţime albina Eucera, scarabeul sacru cu destinul lui Sisif, fluturii, cărăbuşii, furnicile şi omizile. Nu am înţeles un lucru: de ce pe carcasa DVD-ului e pus un zero în dreptul conţinutului violent, cînd asişti la un snuff movie în toată regula? Fazanul ciuguleşte furnicile pe viu şi pe bune, iar scena e mai horror decît orice secvenţă regizată din vreun film violent. La fel, conţinutul erotic e şi el în limite normale (teoretic), dar nimic mai erotic decît o partidă de sex între mămăruţe sau una între melci sau o polenizare între albina Eucera şi orhideea Ophrys. Cred că ar trebui reconsiderate noţiunile de pornografie.

Insectele seamănă cu oamenii. Şi ele se bat pentru resurse (vezi mămăruţa caftită de furnici), şi ele se spală dimineaţa cu lăbuţele (sic) pe faţă, şi ele mănîncă urît, şi ele fac pui. Concurează oamenii pînă şi la capitolul artă. Puţine lucruri la fel de hipnotice am mai văzut, executate de oameni, ca momentul final al filmului, cînd un ţînţar îşi desăvîrşeşte maturizarea la suprafaţa apei. El o atinge ca şi cum ar înţepa o pînză, scoate două "lăbuţe" (prefer să le zic aşa), pe care le întinde cu grijă, după ce pentru o clipă semănase uluitor de bine (chiar şi la faţă!) cu un "Buddha cu o mie de braţe". Apoi îşi întinde "lăbuţele", le scoate la aer şi pe celelalte şi, cu toate fixate pe pînza apei, stă o clipă să-şi tragă sufletul înainte de a ţîşni.

Filmul e la mii de ani-lumină de un documentar ştiinţific, deşi ne introduce în zone de umbră, cum ar fi coridoarele furnicilor. Dar nici o clipă el nu ne lasă să ne imaginăm că există oameni în spatele aparatelor. E o mică tragedie greacă aici, care respectă cele trei reguli clasice - unitate de loc, de timp şi de acţiune -, dar care are şi multă poezie băgată între rotiţe, poezie care e, culmea, naturală.

Acum, că l-am văzut, va fi mult mai mare responsabilitatea de a călca precum animalul prin iarbă, gîndindu-mă cîtă "lume" pot ucide.
Regia: Claude Nuridsany, Marie Pérennou Cu: Insecte, gîze, fire de iarbă, picături de rouă

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus