A forma... Pentru a deforma - Forma lucrurilor

Hotărât lucru, acestui excelent dramaturg american care este Neil LaBute (wikipedia.org/Neil_LaBute#Plays) nu-i prea place America în care trăieşte: prea multă ipocrizie, prea multe fasoane morale şi mortale în care filistinismul de circumstanţă a scufundat o lume uşor de manipulat, graţie tehnicilor adecvate, cerinţelor / comandamentelor comerciale, politice, ideologice. Până s-a ajuns la această fractură dintre cele două extreme. Una mai primejdioasă ca alta: political correctness vs trumpism. Dar, când a scris Shape of Things / Forma lucrurilor, Trump era încă departe de forţa lui de rinocerizare, în timp ce partea adversă abia îşi ascuţea - tacticos şi temeinic - cuţitele, satârele şi topoarele prin care un întreg mod de gândire trebuia repus pe calapodul stupidităţii şi fandacsiilor de tot felul, chipurile intelectualiste (în formă) şi maoiste (în fond).

Mai în glumă, dar şi mai cronologic, putem observa cât de bine i-a priit lui LaBute ridicarea Cortinei de fier şi prăbuşirea Zidului berlinez: din 1989 până azi, opera lui numără 11 filme şi 26 piese de teatru, asta dacă nu punem la socoteală alte 13 scurtmetraje şi 7 isprăvi TV. Ceea ce s-a jucat în România, prin opţiunile Teatrului fără Frontiere şi Teatrul Act, timp de mai multe stagiuni începând din anul 2004, înseamnă două formidabile sesiuni de vivisecţie în mentalitatea americană, aia hiper-moralizatoare şi super-găunoasă; desigur, nu toată - doar pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale - Bash: Latter-Day Plays şi acest incitant şi parcă tot mai actual Shape of Things. Eii... tocmai la esenţa aceasta, primejdioasă până la aberaţie, revine regizorul Silviu Debu, când se hotărăşte să repună în scenă al doilea text, de data asta la Teatrul de Comedie.

Miezul faptic este unul nu chiar neobişnuit; căci atragerea publicului spre ceva tot mereu "nou" - pasămite, motorul evoluţiei în orice societate deschisă - a trecut de la faza de ideal sau deziderat la acea de program toxic, închegat şi diseminat prin toate mijloacele posibile. (Să nu uităm că, încă de pe la 1880, un psiholog diabolic, din întâmplare tot american, a pus bazele unor studii complexe prin care se urmărea să-i determini pe oameni să-şi dorească să cumpere tot ce nu le este necesar - adică motorul shopping-ului dement de astăzi, alienând indivizii care chiar se vor alienaţi şi îngroşând puterea vânzătorilor). După atragere, urmează operaţiunea, la fel de sofisticată şi de nocivă, prin care oamenii (adică victimele) sunt convinşi că aşa trebuie, fără a-şi mai bate capul cu alte întrebări. Mai pe scurt spus, MANIPULAREA.

În această nouă formă a lucrurilor, studenta în arte - inteligentă şi ambiţioasă - se lansează în proiect cu un curaj nebun şi o inventivitate îngrozitoare, în care ferocitatea mijloacelor este depăşită doar de cinismul cu care îşi asumă minciuna şi cruzimea, ca premise ale unei stranii reuşite: operaţiunea de transformare a unui bleg, prins şi anesteziat în mrejele ei de "femeie păianjen". Individul se simte ales şi încearcă revelaţia găunoasă - cum se va dovedi la spartul târgului - de a se redescoperi şi a-şi câştiga stima de sine, curajul de a se crede altceva decât se ştia, înainte de fatidica agăţătură. Cu naivitatea fraierului, cea pe care numai buna credinţă şi / sau prostia o pot conferi, fluturaşul pare a fi descoperit că are aripi, că poate zbura, fără a-i trece prin cap că acestea îi vor fi nici măcar retezate, ci ţintuite artistic în tabloul unui banal insectar.

În acest periplu experimental, sub bagheta vrăjitoarei celei frumoase şi rele, se face praf cam totul: prietenie şi decenţă, curaj şi demnitate, generozitate şi puritate. Dus de nas ca ultimul papă-lapte, Adam (nume cu schepsis, ales deloc la întâmplare) se dă pe mâna Eve(lyn)ei. De data asta, nu mai e nici un şarpe care să-l îndemne... nici o frunză cu care să se acopere de ruşinea (totuşi) rămasă. E expus la vedere, asemeni Ploşniţei lui Maiakovski, în virtutea unui ideal stupid şi periculos. Ne spune ceva sintagma aia înfricoşătoare, cu "omul nou"? Păi... cam da. Doar că ăsta e dus cu preşul, cu zăhărelul... ideologia îl aşteaptă însă după colţ, când e gata marinat în sosul preparat cu o satanică măiestrie de către creator - aici, întâmplător, o femeie. Şi sub pretextul artei! Mai mult: al adevărului artistic! Într-o lume în care absurdul şi grotescul joacă o strânsă şi săltăreaţă horă a unirii, oximoronismul este tot ce mai lipsea atâtor alte "isme"...

Pe asemenea coordonate de fioroasă luciditate, oferite de textul lui LaBute, regia ar fi putut să se lase dusă la vale... cu vântul în pânze. Ambiţia lui Debu de a concura spectacolul formidabil de la Teatrul Act, cel cu Mihaela Sârbu şi Vlad Zamfirescu în rolurile "Pygmalioancei" şi al "Galateului" s-a văzut susţinută nu doar de o viziune solid-personală, slujită de rigoare şi un excelent simţ al nuanţelor, ci şi de actori maturi, îndrăzneţi, fără complexe, cu meseria la purtător, cum s-ar spune. Anca Dumitra bagă nu o mie, ci zece mii de draci în a sa Evelyne: cu un aplomb desăvârşit, subsumat harului interpretativ în care mijloace de exprimare erup ordonat, temeinic, devastator ca o Katiuşă de pe front. Este acolo, la începutul demersului ei pervers, o artă a conversaţiei, dar şi a subjugării - una perceptibilă, dar inefabilă, în acelaşi timp. Dozajul de zăhărel combinat cu otravă îi iese perfect, ca unei Lucrezia Borgia ori Caterina de Medicis. Asaltul asupra subiectului devenit obiect este - paradoxal - vizibil şi agresiv, dar totodată subtil, drăgălaş, cu farmecul devastator al unui mare personaj - sirena cu muşcătură de viperă. Transformarea din ultima parte, atunci când masca este aruncată la gunoi face şi mai terifiantă logica în numele căreia a acţionat şi vivisecţionat. Ambele registre emană şi amplifică, asemeni unei ridicări la pătrat, tensiunea mortală a operaţiunii şi triumful distructiv al nimicirii. Din dragoste... (dar de artă!) - cum ar fi pretins genericul unei emisiuni TV de mare succes.

La rândul său, Lucian Ionescu îşi alcătuieşte eroul din ezitări excelent gradate, amplificate de entuziasme juvenile şi prăbuşite în hăul experimentului căruia i-a fost sortit de o încredere nici măcar imatură - ci numai plină de găurile abil decupate de cea care s-a jucat cu el de-a amorul, de-a tandreţea şi de-a curajul. Trezirea lui Adam este brutală şi meritată, până la urmă. Iar actorul ştie să o facă verosimilă, chiar autentică. Ceea ce mi-a plăcut la finalul său este acea senzaţie de păcălit demn, înfrânt, dar nu pierdut. De falit căruia îi rămâne poate cel mai preţios dat: puritatea sufletească, chiar puţin mai călită - ca oţelul, nu ca varza.

Cuplul celor doi prieteni-martori este configurat de Andreea Alexandrescu (Jenny) şi Anghel Damian (Phillip). Un binom ca o oglindă, sau ca o necesară cutie de rezonanţă. Dacă Jenny mai are ceva şanse oferite de dramaturg, pe care actriţa le îmbogăţeşte prin ingenuitate şi ceva înţelepciune, prin jumătăţi de măsură ruşinoase combinate cu aere de gâsculiţă zeloasă şi chiar sinceră între limitele sale, Phillip îşi poartă crucea păcălitului - nu de excepţie (asemeni lui Adam), ci de serviciu. Totuşi, unul mai băftos, întrucât măgăreaţa nu a picat pe el - fie şi numai din întâmplare. Ceea ce nu înseamnă că nu va putea ajunge şi dumnealui, oricând, cam în aceeaşi ipostază. Lui Anghel Damian îi iese la perfecţie un urlet antologic, de restul achitându-se cu o superbă nonşalanţă de june prim (căci superficialitate nu e tocmai academic).

La reuşita certă a montării contribuie decisiv scenografia simplă, modernă, funcţională şi rafinată a Clarei Pop care - fericit modelată de lighting designul Ioanei Pashca - creează o ambianţă atrăgătoare şi incitantă, lăsând actorilor un spaţiu de joc bine modelat, apt să intre într-o rezonanţă generatoare de simpatie, consonantă.

În concluzie: un spectacol solid şi luminător, care se cere văzut şi judecat.