Arca rusească este un film realizat de Aleksandr Sokurov în anul 2002. Pentru cei pasionaţi de recorduri, este singurul film din istoria cinematografului, adică singurul lungmetraj (96 de minute), tras dintr-un foc, într-o singură secvenţă. Nimic nu e montat, totul e o curgere, crudă şi neatinsă de foarfecă. Au fost folosiţi 2.000 de actori. Dincolo de cifrele mari, filmul lui Sokurov lucrează şi pe altă scală. El acoperă 300 de ani de istorie a Rusiei. Cum se poate face asta în 96 de minute? Simplu (în teorie): folosind Ermitajul ca loc de filmare. Ermitajul (cu cele cinci clădiri ale sale) e un muzeu în sine, şi nu datorită impresionantei colecţii de artă, ci pentru că are legătură directă cu istoria Rusiei. Palatul de Iarnă a fost reşedinţa ţarilor, iar primele colecţii au apărut la ideea Ecaterinei a II-a.
Mie însă mi-a plăcut filmul, dincolo de impresionantele lui recorduri (despre care voi spune lucruri drăguţe mai jos), pentru felul lui Aleksandr Sokurov de a simţi istoria. Istoria e ca matematica. Îţi trebuie profesori buni pentru ea. Sokurov pare să-i fi avut. Simţul său istoric înseamnă o percepţie asupra trecutului care nu se lasă copleşită de nostalgie, dar care nici n-o respinge. Sokurov pare să înţeleagă trecutul dinlăuntru. Trecutul îi e familiar, de parcă ar fi fost prezent la diferite evenimente. De aceea se introduce pe sine ca personaj ce apare în film doar cu vocea. O fantomă care, împreună cu contele francez venit din secolul al XIX-lea, colindă spectral 33 de săli ale palatului. Sokurov înţelege cu inima, pentru că, probabil, pentru el istoria seamănă cu un muzeu unde toate evenimentele din epoci diferite există în acelaşi timp.
Nu-ţi doreşti ca secvenţele să se termine
"Practic", în film e vorba despre o fantomă fără chip care s-a pus pe cutreierat împreună cu un conte francez, servindu-i drept ghid, dar şi pe post de avocat al diavolului. Contele îşi exprimă părerile fără oprelişti, acuză şi învinuieşte. E teatral şi cinic. Vocea din off îi oferă contraargumentele, îl contrazice, apără. Arta e un pretext pentru altceva. De fapt, Sokurov a fost interesat de a pune Rusia în relaţie cu Europa, de a vedea cum se colorează relaţia azi. Opinia lui este că Rusia e pe nedrept dată la o parte.
Mă rog, pe mine aceste lucruri mă interesează mult mai puţin, chiar şi discuţiile din film mi se par palide şi neconvingătoare pe lîngă uluitoarea parte finală, cînd devenim efectiv (să nu simţiţi ghilimelele, că nu există) parte din istorie, invitaţi la ultimul bal al Rusiei ţariste. E o bucată care durează, cred, mai mult de zece minute. De fapt, de la un moment dat nici n-ai mai dori să se termine, pentru că te înghite cu totul. Vizita ghidată prin istorie are un final apoteotic, precedat de ultima cină a familiei Romanovilor, petrecută într-o linişte albă, deja în afara istoriei. Balul e magie curată, făcută cu armele timpului real, fără nici un truc. Totul e pe viu şi de acolo. Sîntem purtaţi cu steady-cam-ul printre perechi ce dansează, prindem din zbor frînturi de conversaţii, ne sucim, ne învîrtim, ne întoarcem spre orchestra (Teatrului Marinski, dirijată de Valeri Gherghiev) care cîntă Glinka live. Şi cînd balul e gata, ne trezim că n-am mai vrea să plecăm, că dacă ar exista o modalitate de a rămîne în istorie, de a rămîne în trecut, am face-o.
Puţine filme reuşesc această magie a timpului real. Sokurov ştie exact ce vrea şi merge la sigur, fără să ne dea posibilitatea de a-i prevedea strategia. Pe urmă, cînd balul se termină, sutele de oameni se îndreaptă pur şi simplu spre scări, unii într-alţii, mergînd încet spre ieşirea din istorie, spre poarta care-i va duce în altă epocă.
În making of-ul filmului am văzut finalul filmărilor, care a fost şi finalul lungmetrajului. Emoţia epuizaţilor membri ai echipei, imediat după ce regizorul a dat "stop", s-a scurs spre sutele de figuranţi care au început cu toţii să aplaude în valuri. Aceeaşi emoţie se transmite şi celui din faţa televizorului.
În altă ordine de idei, Arca rusească uimeşte şi prin ceea ce înseamnă munca la un film. Mii de costume lucrate în detaliu, bijuterii originale pentru mulţi dintre figuranţi, 50 de machieuze, mai ales repetiţii multe, pentru ca totul să meargă brici, o grămadă de bani, puhoi de lume, asistenţi care alergau înaintea micii echipe de filmare pentru a vedea dacă totul e OK şi pentru a anunţa: "Fiţi pregătiţi! Vine popa cu botezu'!". O singură greşeală şi totul s-ar fi dus de rîpă, pentru că muzeul n-a putut fi închis decît pentru o singură zi. De trei ori s-a dat "motor", iar regula a fost că după 20 de minute nu se mai poate opri filmarea. Pentru aceste lucruri, dar şi pentru altele pentru care nu mai am spaţiu, Arca rusească este mai mult decît un film.
Fişă tehnică:
Russian Ark - 2002;
regia Aleksandr Sokurov,
scenariul Boris Khaimski, Anatoli Nikiforov, Svetlana Proskurina, Aleksandr Sokurov,
imaginea Tilman Buttner;
Cu: Serghei Dontzov, Maryia Kuznetzova, Leonid Mozgovoi