Gărâna Jazz Festival (GJF). Din 1997, la Gărâna. Primele ediţii, în curtea Hanului la Răscruce din (aproximativ) mijlocul satului. Apoi, în Poiana Lupului, la câteva sute de metri de ieşirea din sat, spre Văliug. La cam 1.000 de metri altitudine, în munţii Semenic. Sau, dacă preferaţi, în Banatul montan.
25 de ediţii. Nu e mult. E enorm. Pentru Gărâna, pentru Banat, pentru România, pentru orice loc de pe lumea asta. Să organizezi anual 4 (în medie) seri de câte 4 (în medie) concerte undeva în creierii munţilor, la 150 de kilometri (şi 910 de metri diferenţă de nivel) de cel mai apropiat aeroport internaţional, vreme de un sfert de secol, e o ultra-performanţă. Când de uiţi la lista de participanţi, ultra-performanţa capătă accente SF. Doar că e un SF întâmplat.
Căutaţi o explicaţie? Vă ofer un nume: Giura. În general, nu mă dau în vânt după afacerile de familie. Simona, Cristina Caius şi Marius Giura formează excepţia.
Silver jubilee
Ediţia din 2021 a bifat, în mod excepţional, 5 seri de concerte. Ca cea din 2016. Doar că atunci a fost joi-luni. Anul acesta, s-a mers pe miercuri-duminică. Şi, din motive de covid-19, doar pe Poiana Lupului (în anii pre-pandemici, festivalul făcuse pui diurni în bisericile din Brebu Nou, Văliug şi Gărâna sau în legendara curte de la Răscruce). Apropo, GJF a existat şi în 2020 (la alte date decât clasicizata a două săptămână de iulie, cu public restrâns, dar a existat).
Şi în 2021 numărul de spectatori a fost limitat. Dar, lucru curios, asta a funcţionat cumva în favoarea festivalului. Un GJF clasic însemna public limitat joia şi duminica, puhoi de lume vinerea şi sâmbăta. Post-pandemie, abonamentele au fost la mare căutare şi numărul de spectatori a fost relativ constant (1.500, poate spre 2.000) în fiecare seară. Mai puţin sâmbătă, când am bifat singura ploaie a sejurului (e drept, au fost 2 ore şi jumătate de averse sănătoase).
Paranteză personală
Am adăugat şi eu un nume în gând. Nu e o celebritate nici măcar în lumea mică a jazz-ului. De fapt, nici nu cred că-i plăcea jazz-ul, de fapt. E numele unui om care, alături de soţia sa, formează cuplul cu care mintea mea asociază, în primul şi în primul rând, Gărâna. Că aşa se întâmplă, uneori. Te duci 10 ani la o mică minune (n-am găsit altă rimă) culturală-geografică-socială şi, când destinul te strânge cu uşa, realizezi cât înseamnă pentru tine o pemoaică şi un român ce ţi-au deschis cândva poarta casei lor.
Muzicile şi oamenii, ţuicile şi penalty-urile
A revenit Avishai Cohen. Contrabasistul. La 10 ani de la legendarul său concert ce a cuprins un bis de peste 1 oră. La 10 ani de când Florian Lungu a lansat faimosul "Avishai, don't be shy". Noul concert a fost, conform aşteptărilor, altfel. Mai puţin expansiv, nu mai puţin fermecător.
Explozia a venit în seara a doua, de la Dhafer Youssef şi oamenii lui. Printre ei, genialul chitarist Eivind Aarset, un Clapton cum n-are şi nu va avea niciodată rock-ul. Şi care în seara proximă şi-a condus propriul cvartet spre un moment dintre acelea în care nu se cuvine, sub nici o formă, să-ţi temperezi entuziasmul. Sau să refuzi o afinată, o pălincă de gutui de Slătioară, una de caise (cu accent pe prima silabă, desigur) din Oradea (mă rog, dacă sare de 50% ABV s-ar putea să sară şi din graniţele termenului de palincă), un shot de Tatratea (powered de versiunea itineranta a legendarului Scârţ, loc lejer, acel bar-teatru (Auăleu) timişorean căruia îi datorăm, printre altele, şi indescriptibilul cocktail Gomboşi), un single malt şi "ce s-o mai găsi, dacă s-o mai găsi".
Youssef, vocea şi lăuta / cobza (de fapt, oud) sa au făcut linişte înainte să facă vacarm. O linişte cum doar în munţi şi între oameni poţi trăi. Apropo de ei, de oameni. "Adevărul e că te invidiez pentru Gărâna. Nu neapărat pentru jazz. Nu e stilul meu de jazz. Dar pentru lumea de acolo. Că-i mişto", mi-a scris, pe FB, un cunoscut.
Scenariu SF: Dacă m-ar pune cineva să scriu argumentul pentru decorarea lui Giura, aş scrie aşa: "Pentru oamenii pe care îi adună în Poiana Lupului. Pe scenă şi, mai ales, pe buşteni".
Să nu idilizăm, totuşi
WC-urile rămân jenant de murdare, mediocră, oferta de mâncare ar merge îmbunătăţită, preţurile au cam crescut (merită spus că în Gărâna se ajunge, mai nou, cu elicopterul, pe o platformă de beton amplasată într-o curte plasată nu departe de primărie - din fericire, casele masiv cumpărate de timişoreni în anii de pe urmă au fost refăcute / reconstruite în general în spiritul locului). Şi, deşi asta ar trebui bifată la avantaje, precaritatea semnalului de mobil e enervantă când Jorginho e vorba să bată penalty-ul decisiv. Noroc că Sakam terminat bine.
Să idilizăm, totuşi
E trecut de miezul nopţii şi de penalty-uri. E ultimul concert din ultima seară a primului sfert de veac. Lars Danielsson urcă (pentru a câta oară?) pe scenă. Sunt peste o mie de oameni în public. La baterie, e Magnus Öström himself. Pentru norocoşii cu cazare în sat pe mâna stângă cum urci pe lângă cimitir, concertul ăsta merita ascultat din grădină. Din Poiană, se văd câteva luminiţe. Din cer, câteva zeci de mii. Sunetul urcă pe deasupra capetelor, pe deasupra scenei, pe deasupra văii (care duce la pârtie, la cruce, la muşuroaiele gigantice de furnici), pe deasupra Semenicului, pe deasupra nopţii.
Unii, pe cel mai faimos stadion al continentului şi pe mii de străzi şi piaţete din cea mai frumoasă ţară din lume, sunt proaspeţii campioni ai Europei şi se îmbată de fericire. Alţii, aşezaţi pe buşteni ori privind de deasupra, sunt împreună într-un sat de munte, beţi şi fericiţi. De 25 de ani.
Link la concerte:
Ziua 1 - aici (partea I, cu sunet de la min 22), aici (partea a II-a) şi aici (partea a III-a)
Ziua 2 - aici
Ziua 3 - aici
Ziua 4 - aici (partea I) şi aici (partea a II-a)
Ziua 5 - aici.