Stilul Reactor în acțiune - Dă-te din Soare!

O privire necruțătoare în centrul disputelor dintre generațiile teatrale aruncă spectacolul denumit Dă-te din Soare oferit în această vară capricioasă publicului tânăr clujean de Reactorul de creație și experiment de pe strada Petöfi Sándor nr. 4. Un aranjament distopic de scene și secvențe de o virulență extremă, focusate pe geneza unui spectacol sau a spectacolelor gen Reactor. Da, se poate vorbi despre un gen sau un "stil Reactor" total rupt de experimentele (și ele îndrăznețe) venite din partea altor trupe independente! Un stil ce nu se sfiește să prezinte această lume pe dos în culori de o sfidătoare sinceritate. Pregătirea, prefacerea unui spectacol au devenit subiecte în mai multe piese de-a lungul timpului. Amintesc aici doar Astă seară se improvizează din teatrul pirandellian.

Atitudinea iconoclastă a echipei măsoară distanța dintre vechi și nou în cascade autopersiflante de reacții la scriitură, montare, interpretare, viziune, îndrumare. Da, tinerii artiști trebuie îndrumați de personalități, nu-i așa? Se vorbește despre un mentor. Pentru asta e ales regizorul și profesorul Alexandru Dabija, Maestrul atotcunoscător cu alte cuvinte, în fața căruia învățăceii pică pe spate de admirație (la propriu). Desigur, o ironie camuflată în comicărie ieftină. Dar asta e nimic pe lângă aporia extinsă a înmormântării teatrului vechi la care sunt chemați să-și aducă aportul, sub forma unor proiecții pe un ecran-perdea, alături de Alexandru Dabija, actorii Teatrului Național Ionuț Caras, Ramona Dumitrean, Anca Hanu, Radu Lărgeanu, Alexandra Tarce, Irina Wintze. Se înscenează o înmormântare de dimensiuni halucinante, după toate regulile tradiției, cu bocet și jelanii, gâlceavă și jenante schimonoseli. Ca și cum asta nu ar fi destul pentru a sublinia moartea teatrului tradițional, pe spațiul de joc sunt aduse zeci de coroane mortuare în cutii de carton. Ele umplu scena ca mobilierul adus în camera Noului locatar ionescian. Pentru ca în final, în îngusta curte a Reactorului, să intre cu spatele o dubiță din care actorii să descarce decorul conceput ca o alegorie emblematică a formelor inovatoare. După care actorii se retrag tiptil. Totul face parte din spectacol. Măruntaiele teatralității sunt tocate mărunt, expuse privirii și extinse dincolo de orice bariere. Asta ca expresivitate vizuală.

Ca expresivitate textuală, spectacolul are la bază fragmente scrise de Alexa Băcanu (prezentată "dramaturgă", îmi place femininul) în colaborare cu echipa, care dau dimensiunea reală a sumedenie de stări, căutări, frământări, încercări, eșecuri specifice încadrării în "anatomia" mizanscenei. Regizoarea Leta Popescu fixează încadrarea demersului ei: "o comedie autoironică despre chinul de a-ți depăși condiția". Ea are dificila sarcină de a da coerență fragmentelor, punând cap coadă scenele, turnând totul într-o atmosferă de repetiție generală cu surprize la fiecare pas. Interpreții nu sunt personaje propriu-zise, ci actanții îndrituiți să populeze fantomatic acest "delir de forme teatrale" irumpt din depresia și sensibilitatea unei noi generații, forme neomologate de spiritele convenționale. Motivația reprezentanților artei novatoare dezvăluie structura fragilă a ființei prinsă în capcana convenției: "Generațiile trecute n-au avut anxietățile noastre". Cei care pun în mișcare motorul pornit din virtuțile unui anti-teatru clasificat deja nu fac rabat de la nicio contorsionare fizică sau verbală. Ei sunt spiriduși urbanizați din stirpea lui Puck: Andreea Ajtai, Radu Dogaru, Raluca Mara, Oana Mardare, Cosmin Stănilă, Adonis Tarța.

Contextualizarea problematicii e pusă în serviciul unui cinism eruptiv ce se revendică de la nonconformistul Diogene, de unde și titlul spectacolului Dă-te din Soare. Când Alexandru Macedon a făcut umbră cu corpul său celui ce viețuia într-un butoi, acesta i-a tăiat-o scurt: "Nu-mi lua ce nu-mi poți da!" Glosând pe acest adagiu din antichitate, voi spune că apreciez acest efort uriaș de a contrabalansa într-un limbaj avântat, aspru și ironic înțepenirea în desuete tipare. Este un eșafodaj teatral remarcabil, fără discuție. Dar mă întreb, nu retoric: reușește această montare extravagantă să înlocuiască strălucirea de altădată a teatrului?