Spargerea armoniei - Sărăţele şi friptură. O serată cu Decebal şi Traian

Înainte de izbucnirea nebuniei cu covid-19, la ediţia a IV-a (2019) a programului de rezidenţe Drama 5, concurs derulat la Reactorul clujean sub îndrumarea Alinei Nelega, Sărăţele şi friptură. O serată cu Decebal şi Traian, textul lui Lucian Ţion - publicat la Editura LiterNet, de unde se poate descărca oricând (click aici) - a beneficiat de o montare ca spectacol-lectură cu actorii acestei trupe. Unul dintre ei, Doru Taloş, iniţiatorul locului teatral Reactor de creaţie şi experiment, redutabil ctitor de aşezâmânt cultural, se întreba cum va fi transpus scenariul lui Lucian pe o scenă reală, cu actori maturi, profesionişti. Întrebarea lui avea temei întrucât actorii trupei de la Reactor sunt prea cruzi, impudici de tineri aş spune, pentru un asemenea angajament provocator. Astăzi sunt în măsură să-i răspund că proiectul a prins contur pe scena Teatrului Dramatic "I. D. Sîrbu" din Petroşani, a fost implementat după ieşirea din carantină în vara 2021, urmând pe drumul relaxării să fie programat în cadrul stagiunii care începe în septembrie 2021.
 
Ei bine, la avanpremiera din 8 august 2021 cu Sărăţele şi friptură. O serată cu Decebal şi Traian (text şi regie Lucian Ţion, asistent de regie Dorin Ceagoreanu) maturitatea de abordare a subiectului şi-a spus cuvântul. Atât din punct de vedere al regiei, cât şi al contribuţiei actorilor. Un spectacol axat mai ales pe jocul actorilor. Cu această ocazie am constatat pe viu cât de mare e diferenţa dintre un spectacol-lectură şi unul jucat efectiv pe scenă. Ca viaţa strangulată de covid în comparaţie cu fireasca vieţuire fără mască pe figură. În perioada extrem pandemică am fost intoxicaţi cu spectacole online sterilizate, lipsite de contactul "infecţios" cu actorii de pe scândura scenei. Aş spune că aproape aceeaşi diferenţă este între un spectacol-lectură şi unul "în carne şi oase". Aceeaşi distanţare faţă de înţelegerea problematicii, aceeaşi ocultare a acţiunii transmisă de fixarea actorului pe scaun. Absenţa desfăşurării vizuale expediază textul pe un teren artificial, abscons. Prin comparaţie înţelegem ce mult înseamnă mişcarea liberă a actorului pe scenă, gesticulaţia, îmbrâncirea, lupta între personaje. Chiar despre o luptă între sensibilităţi rănite e vorba în piesa lui Lucian Ţion. O confruntare dură, o luptă încrâncenată pentru conturarea identităţii individuale a fiecăruia în contextul unei întâlniri obişnuite.

Decorul conceput de Florin Suciu ne introduce în camera modern mobilată a unui cuplu de tineri căsătoriţi care primeşte vizita altui cuplu, prieteni vechi. Este o seară a dezvăluirilor totale, devastatoare, ca în Cui i-e frică de Virginia Woolf a americanului Edward Albee. Foarte sugestiv, peretele din fundal al camerei care străluceşte de curăţenie prezintă o fisură stridentă. Este fracturarea unei realităţi a aparenţelor pe care se întemeiază subiectul piesei. Teatrul actual şi-a făcut un titlu de rezonanţă din dezvăluirile de alcov, schimbul între parteneri, chiar mai decoltate decât la nonconformistul Albee şi ostentativ diferite de problematizări melodramatice tip Schimbul de Paul Claudel.
 

Piesa lui Lucian Ţion are două părţi asamblate în regim iconoclast: o dezbatere furtunoasă pe teme de istorie şi cultură naţională (de unde subtitlul O serată cu Decebal şi Traian), doar personajele sunt intelectuali şi bavardează inteligent, nu-i aşa? şi confruntarea directă între cei doi vechi prieteni, Liberius şi Costa, cu dezvăluirile aferente. E foarte interesant cum tensionarea acţiunii începe de pe un substrat ideologic şi continuă în fierbere pe speţe afectiv-morale. Fragmente din ideile luate în răspăr din comedia Istoria românilor pe scurt sunt reluate aici cu mai multă înverşunare. Unele stârnesc hazul, altele dau de gândit. Ele constituie baza discuţiilor din prima parte, parţial un paravan tras peste confruntarea intimistă care explodează spre final.
 
Textul dă largi posibilităţi celor patru interpreţi să-şi pună în evidenţă abilităţile actoriceşti. Fiecare creează portrete în mişcare de o consistenţă remarcabilă. Radu Tudosie face figură de liber cugetător prins în capcana propriilor elucubraţii, reliefând un Liberius manfişist, arogant, plin de sine. Jocul lui denotă o stăpânire deplină a caracterului versatil configurat de personaj. Viktor Hegedüs îi ţine isonul în răbufnirile furioase ale lui Costa, tip uşor grobian, de o robusteţe a gândirii mereu ironizată de Liberius. Ceva din tipologia personajelor aminteşte de "tinerii furioşi" ai anilor `60. Corina Vişinescu în Mia este o gazdă atentă, aferată, se arată docilă, nevinovată, dar ascunde adulterul şi e total nepregătită să înfrunte "prietenia" soţului cu extrem de colţurosul Liberius. Antonia interpretată de Marina Munteanu cochetează cu statutul de femeie uşoară pentru a ţine piept situaţiei create. Vinovăţiile asumate sunt deturnate în surprize comice.

După toate cele spuse, dialogul nu mai poate continua. Istoria a fost terfelită, "etnogeneza" compromisă, vinul s-a vărsat pe masă, în confruntarea fizică o sticlă cu whisky s-a rostogolit pe parchet, sărăţelele au ajuns pe jos, friptura nu mai vine şi nu va mai veni, totul s-a destrămat sub apăsarea grea a dezvăluirilor. Subiectul vizează o fundătură, un impas, un colaps al sentimentelor, un abis al stărilor de graţie. Sau "un nou început".
(foto: Klu Photography)