Ilina are 11 ani şi a privit un spectacol despre copiii de vârsta ei (şi puţin mai mari) care se confruntă cu anxietatea indusă de examenul de capacitate, care au fost nevoiţi să proceseze şi să asimileze dinamica şcolii online în perioada pandemiei şi care, în avalanşa asta de emoţii, încearcă să-şi găsească încrederea în ei.
Ca adult, spectacolul te pune într-o ipostază pe cât de revelatoare, pe atât de inconfortabilă, fiindcă, în timp ce înţelegi temerile copiilor, te simţi întrucâtva neputincios sau complice la situaţia în care se află. Ca părinte, e imposibil să nu începi să te întrebi cum ai putea să fii alături de copilul tău chiar mai mult, mai ales în perioade pe care n-ar şti să le gestioneze singur.
Sunt multe motive pentru care O gheară de ajutor e un spectacol necesar pentru copii şi adulţii de lângă ei - părinţi, învăţători şi profesori, însă cel mai important e faptul că iniţiază un dialog pe care s-ar putea să îl avem prea puţin spre deloc. Iar asta fiindcă, odată ce trecem prin diferite etape, noi, adulţii, devenim imuni la greutăţile şi obstacolele din viaţa celor mici. Dar ei, care dau de primele hopuri, au nevoie de sprijin mai mult decât de orice.
Iar dacă pentru cei mari spectacolul e atât de intens, oare ce înseamnă el pentru publicul său ţintă? La întrebarea asta răspunde chiar Ilina, şi o face incredibil de bine. (Lorena Copil)
Spectacolul de teatru O gheară de ajutor de Carla şi Liana Precup a avut premiera la Casino Centrul de Cultură Urbană din Parcul Central Cluj-Napoca, în seara fierbinte de 25 iulie 2021. Textul piesei a pornit de la o idee care ar putea părea simplă: scuza Mi-a mâncat căţelul tema!. Autoarele s-au gândit că a venit în sfârşit şi rândul pisicii să fie (considerată) vinovată pentru acest lucru. Un gând dus până la capăt într-un mod perfect! Dar... haideţi să ne întoarcem în timp.
Deşi nu ne cunoşteam dinainte, deşi nu am purtat o adevărată conversaţie, ci mai mult ne-am privit, ecran în ecran, am simţit că între mine şi Carla începe să "curgă" o energie tot mai puternică de la o întâlnire la alta. Energie de... prietenie - aşa am simţit-o în cele din urmă. Deci, bucuria a fost mare de ambele părţi, când am aflat, de 1 Iunie, că textul câştigător este al ei!
Şi au trecut iarăşi câteva săptămâni, până a venit momentul să vedem şi altfel decât cu ochii minţii povestea lui Astrid şi a pisicii ei speciale, care o ajută în pragul examenului de capacitate să devină încrezătoare în sine şi să accepte că nu e o problemă să mai şi greşească din când în când.
Textul a prins viaţă pe scenă cu ajutorul viziunii regizorale mereu surprinzătoare şi pline de creativitate a Deliei Gavliţchi. Dar, înainte de orice scenă, am văzut cu uimire cine ne întâmpină la intrarea în Casino: Astrid cea gigantică, dansând pe picioroange (Andreea Ajtai), Jurnalul Umblător (Bianco Erdei) şi Pisica Mustăcioasă (Cătălin Filip). Urmărind cum creşte această piesă de teatru, de la prima idee, o sămânţă, până la copacul care este în prezent, mi-am imaginat adesea personajele: de exemplu, pe Astrid - cu părul brunet, ondulat şi ochii verzi; pisica - încrezută şi uneori chiar prea puţin prietenoasă; jurnalul - ca orice jurnal, doar un obiect! Ei bine, Astrid-Andreea a fost blondă şi la început uriaşă! Probabil ca să ne putem da seama cât este ea de mare, comparativ cu jurnalul şi pisica. Sau poate pentru că tocmai picioroangele erau cele care o sprijineau la orice pas, pe când nu avea destulă încredere în ea. La sfârşitul piesei, Astrid realizează că nu mai are nevoie să fie susţinută (nici măcar de picioroange), pentru că toată încrederea de care avea nevoie s-a mutat înăuntrul ei.
Jurnalul? Ei bine, pe lângă faptul că a devenit personaj adevărat, a avut un costum care arăta de parcă ar urma imediat să explodeze de atâta inspiraţie (bineînţeles, a lui Astrid). Texte după texte, scrise pe hainele albe, pe pantofii negri, chiar pe creştetul neted (ca în Egiptul antic!) când pălăria a devenit neîncăpătoare!
Cât despre pisică... Mai întâi i-am remarcat mustăţile, parcă decupate din fire de iarbă. Apoi, am realizat că unduirea din voce, prezentă în teatrul radiofonic, s-a transformat în mlădierea corpului. În plus, pisica ţâfnoasă care îşi cam dădea aere (poate pentru că avea o doză dublă de încredere, una proprie şi una a lui Astrid) a devenit un motan destul de prietenos, chiar dacă atoateştiutor (de fapt, nu întotdeauna - depinde a cui temă a fost prânzul din ziua respectivă).
Spectacolul O gheară de ajutor m-a învăţat că nu este o problemă dacă nu le ştiu pe toate, că e în regulă să mai greşesc şi eu, măcar din când în când. De exemplu, credeam că ştiu toate replicile, urmărind pe parcursul atelierului de scriere creativă cum s-a născut piesa prietenei mele, Carla, şi apoi ascultând haioasele dialoguri dintre Astrid şi pisică din cadrul teatrului radiofonic. Dar au fost şi replici nou-nouţe! Am fost uşurată când mi-am dat seama de acest lucru, pentru că este mai interesant să nu ştii întotdeauna ce surprize îţi rezervă viitorul...
Încrederea în tine este foarte importantă la orice vârstă. Acesta e mesajul principal transmis de piesa Carlei şi Lianei Precup. Cei aflaţi înaintea unor teste sau examene vor înţelege poate primii acest lucru. Alţii îşi vor da seama ce important este să ai alături de tine un jurnal prietenos care să te asculte oricând ai nevoie. Iar cei mai mici vor fi cu siguranţă fascinaţi să întâlnească o fată cu un jurnal jucăuş şi o pisică specială, chiar dacă imaginară, vor fi captivaţi de scenografia realizată de Tomos Tünde şi se vor lăsa învăluiţi de muzica în ritm de lăbuţe grăbite (de pisică, normal) a lui Văzduh.