Trecând dincolo de datele care înfăţişează contextul acestui spectacol, prima sa virtute semnalabilă este dualitatea discursului coregrafic imaginat de Florin Fieroiu, o dualitate manifestată atât în planul mesajului, cât şi la nivelul publicului ţintă: Sell Me! este gândit pentru un club, pentru un loc în care lumea vine să se relaxeze, să îşi savureze consumaţia, să discute... şi să privească un spectacol. Privit din unghiul acesta, Sell Me! este un show savuros, o glumă admirabil imaginată şi interpretată. Totuşi, din rândurile acestui public ţintă se vor desprinde curând, inevitabil, cei care au ochi să vadă că în "Prometheus" ni se spune o poveste riguros proiectată, că sub ochii noştri se modelează un personaj care se construieşte, se năruie şi se caută iar pentru a se recompune, călăuzit de vocea Earthei Kitt. Conturarea acestei mini-biografii este anunţată încă de la intrarea în club de către fotografiile semnate de Mihaela Marin, care prind spectatorii în lumea senzuală, rafinat-decadentă şi inteligent-insinuantă a ceea ce va transmite interpretarea lui Răzvan Mazilu. Vocaţia sa nativă pentru teatru-dans nu este trădată nici de această dată, deşi asistăm la un moment de cabaret (nu e vorba însă de un cabaret în sensul propriu al cuvântului, l-am putea numi mai degrabă "cabaret transfigurat"). Esenţa fenomenului teatru-dans este, indiscutabil, potenţarea, prin mijloace specifice artei teatrale, a unui discurs (construit sau nu din cuvinte), prin asumarea de către interpret, în propria sa carne, a mesajului transmis. În acest sens, sunt foarte grăitoare momentele în care respiraţia interpretului, cuvintele dintr-un interviu al Earthei Kitt, sau, mult mai elocvent, tăcerea devin coloana sonoră pentru interpretarea sa.
Deşi poate trece drept o pură speculaţie, Sell Me! are o morală interesantă şi nu tocmai comodă pentru noi, cei contemporani cu evenimentul, pentru că, la un moment dat, putem avea surpriza să constatăm că acolo se spune ceva despre noi. A devenit o aproape o banalitate ideea că trăim într-o societate de consum, că am ajuns să ne definim, în primul rând, drept consumatori şi, de aici, toate controversele legate de autenticitatea individului contemporan, dar nu întotdeauna se discută care este centrul de gravitaţie al consumerismului. Jean Baudrillard susţine că "există, în panoplia consumului, un obiect mai frumos, mai preţios, mai strălucitor decât toate, mai plin de conotaţii chiar decât automobilul, care le rezumă, totuşi pe toate celelalte: CORPUL (...) Redescoperirea lui, după un mileniu de puritanism, sub semnul emancipării fizice şi sexuale, ubicuitatea lui în publicitate, în modă, în cultura de masă (...) , mitul Plăcerii care îl îmbracă - totul este astăzi dovada că trupul a ajuns obiect al mântuirii. În această funcţie morală şi ideologică, el a înlocuit în întregime sufletul".
Titlul spectacolului din clubul "Prometheus", corelat cu mesajul discursului coregrafic susţinut de hit-urile Earthei Kitt, în centrul atmosferei create de fotografiile Mihaelei Marin sunt ca o ilustrare în plan artistic a reflecţiei teoretice a lui Jean Baudrillard asupra corpului drept "cel mai frumos obiect de consum"...
Există însă o clipă în spectacol, cât se poate de clar impusă de interpretarea lui Răzvan Mazilu, când devine evident că am avut de-a face cu un striptease metaforic, că nu cădeau haine, ci straturi către o fărâmă de suflet în care sălăşluiau râsul şi autoironia ca terapie într-o lume în care tocmai pentru că totul se vinde, se ajunge în punctul critic în care se pare că nimic nu mai poate fi vândut.
