Variaţiuni pe tema proverbelor - Cine sapă groapa altuia

Teatrul Dramaturgilor Români din Bucureşti are acum două spectacole care se petrec într-un cimitir, după piese scrise de autori defuncţi. După Balul cimitirului de George Astaloş, în regia (şi scenariul) lui Alexander Hausvater a sosit pe 16 septembrie 2021 premiera anuală (de acum mult aşteptată) a lui Felix Alexa, de data asta cu Cine sapă groapa altuia, de Ion Băieşu. O piesă scurtă, într-un act, cu trei personaje şi un singur decor (semnat de Carmencita Brojboiu), o scenă acoperită de nisip în care doi gropari beckettieni sapă gropi, de plăcere, şi discută despre proverbe.

Evident, tema groparilor e veche de când Shakespeare şi a fost super bătătorită în teatru, din toate unghiurile posibile, ceea ce îi dă un aer de déjà vu şi nu e uşor să o faci să pară proaspătă. Ion Băieşu, unul din cei mai jucaţi autori de pe vremea comunismului, cunoscut în special pentru comediile lui despre oameni proşti, veniţi de la ţară, care ne fac să râdem prin comicul de situaţie şi modul în care maltratează limba română (Tanţa şi Costel sau Preşul, cel din urmă fiind montat la început de 2019 de Mircea Cornişteanu la Teatrul Naţional din Bucureşti), a explorat cu succes şi teatrul absurdului, foarte popular în secolul trecut dar descurajat de estetica realismului socialist, motiv pentru care această scurtă piesă filosofică a sa nici nu a fost jucată, deşi Băieşu era un autor foarte agreat de P.C.R.. Unul din groparii lui (interpretat cu mare fineţe de Răzvan Vasilescu) se declară intelectual şi creator de proverbe moderne, iar cel de-a doilea (jovialul Gabriel Răuţă) este un om simplu care respectă profund gândirea primului. Evident, intelectualul lui Băieşu este o satiră a omului nou comunist, intuitiv şi isteţ dar educat sumar, peste noapte.

Felix Alexa a dorit să arate această latură mai puţin cunoscută a lui Băieşu, cu o montare care uneşte stilul static beckettian ce oferă largă respiraţie dialogului filosofic cu umorul macabru al unei black comedy moderne care explorează ce s-ar întâmplă dacă proverbele ar trebui să fie transpuse obligatoriu în viaţă, ceea ce dă naştere unor întrebări existenţiale ingenioase şi unui joc de cuvinte captivant, construit din silogisme şi erori formale de logică.

Spectacolul, profund, dar puţin static, se trezeşte la viaţă cu apariţia memorabilă a Jenicăi, interpretată de carismatica Amelia Ursu, ca un înger al morţi, o ventriloquistă a etosului popular şi un personaj raisonneur al absurdului comunist în care abaterile de la ordinea stabilită trebuiau pedepsite.

Un spectacol de studio, plin de un farmec trist, care va lăsa spectatorii într-o stare meditativă. Sperăm ca Teatrul Dramaturgilor Români să exploreze cu acelaşi interes şi cărările stilistice mai puţin bătătorite ale autorilor români în viaţă şi etosul prezentului, dacă nu chiar şi germenii viitorului apropiat, pe care deja putem să îl întrezărim.