Privit din această perspectivă, filmul regizat de Christopher Nolan manevrează cîteva teme îngrijorătoare, chiar dacă deja suprafolosite, care au cuprins opinia publică a acestei generaţii: pe scurt, e vorba despre lipsa de precauţie cu care ne purtăm faţă de Pămînt, care le răpeşte urmaşilor noştri şansa de a mai trăi. Această conduită imorală, nesustenabilă, îi face pe succesorii noştri să îşi păstreze sufletul uşor în faţa unui posibil genocid planetar la adresa civilizaţiei prezente. Ei ne răspund cu aceeaşi monedă, a ignoranţei criminale, cu care operăm noi acum. Cei încă nenăscuţi vor să trăiască invers, nu spre viitor - care va fi devenit imposibil (precum în Interstellar) -, ci spre trecut. Dar un trecut (perceput de noi ca prezent) schimbat de dispariţia a tot ceea ce noi cunoaştem / experimentăm. Aici se naşte un posibil paradox al bunicului, teorie fascinantă conform căreia nu putem şti ce s-ar întîmpla dacă am călători în trecut şi ne-am omorî predecesorii - se sugerează că faptul e în acelaşi timp posibil şi imposibil.
Tenet vehiculează aceste teorii fără să le potrivească ştiinţific, ci folosindu-le mai mult ca pretext pentru a fascina. Întîi, a fascina cinematografic - prin ritm-montaj, prin ritm-idei, prin ritm-gînduri -, apoi, a fascina structural - prin felul în care potriveşte faptele, aparent aleator; fiind dificil de extras pentru un ochi neantrenat o intenţie clar-enunţată la o primă vizionare. Pentru că marea găselniţă a lui Nolan, marca sa personală, constă nu neapărat în ce spune, ci în cum o face.
Pe această linie discursivă, la un moment dat eroul poveştii (John David Washington) îşi pune întrebarea dacă el este adevăratul protagonist al acestei înfruntări. Dacă el conduce operaţiunea. Cineva din jurul său ar sugera că el este un protagonist, unul dintre cei care construiesc naraţiunea. Nimeni nu ştie totul, nimeni nu deţine imaginea de ansamblu, fiindcă trecutul lor - ce cunosc acum - poate fi modificat oricît şi oricînd. Este o lume în care ce ştii astăzi poate deveni fals sau parţial fals mîine. Faptul că el îşi pune această problemă - dacă este sau nu adevăratul protagonist al poveştii şi, mai departe, care este povestea, după ce aleargă el, naşte porţi şi oportunităţi. Sînt evenimente înţelese numai atunci cînd ajung retrăite. Ca într-un film. Revenirea la ele oferă noi amănunte, care modifică totul.
Nolan se joacă în acest fel cu posibilităţile story-telling-ului: revenind la ceea ce s-a petrecut deja, întoarce evenimentul la 180 de grade, îi oferă un alt înţeles. Filmul ajunge astfel să spună o poveste din bucăţi mici şi, poate mai important, care trebuie privite mereu cu suspiciune. Timpul devine manipulabil - este o senzaţie groaznică această lipsă de claritate existenţială, faptul că nu putem fi siguri că ceea ce s-a întîmplat va rămîne aşa pentru totdeauna.
Un lucru similar îl preocupa pe regizor şi acum două decenii, cînd construia Memento. Acolo, un bărbat trăia doar în prezent, fiindcă nu putea să reţină absolut nimic din ceea ce i se petrecea, în urma unui accident. El se baza pe capacitatea de a materializa trecutul prin fotografii, tatuaje şi alte obiecte, în tentativa de a descoperi de ce, cum, cînd i-a murit soţia. Ideea acelui film era că nu poţi avea încredere în nimic, că totul trebuie chestionat, că pînă şi ceea ce vezi sau atingi poate să nu fie real, să nu existe. Ce sîntem fără memorie? Ce ne rămîne dacă nu mai putem ţine minte nimic? Înfiorător gînd - pe care însă, în această logică schimbată, l-am uita la nesfîrşit, probabil neajungînd devoraţi de el.
Tenet merge mai departe şi pune întrebări suplimentare: ce e viaţa fără certitudini? Cum putem trăi cu gîndul că nu mai putem fi siguri nici măcar de trecut. Memoria, siguranţa că ceea ce am avut nu mai poate fi luat sau întors, reprezintă suportul nostru moral. În lipsa acestei încrederi, piesele vieţii noastre explodează, se desprind şi cad. Angoasă, nebunie, un nod în gît care creşte neîncetat.
Sînt vremuri în care trăim mai mult în virtual, unde există posibilitatea de a modifica în mod radical ceea ce deja s-a petrecut sau măcar de a nuanţa percepţia asupra faptului consumat: corectarea unui text publicat pe internet (lucru imposibil în print), reînceperea unui joc de la nivelul iniţial, derularea înapoi a unui material audiovizual, revenirea fidelă la un eveniment trecut prin intermediul documentelor scrise, vizuale etc. Totul poate fi experimentat la infinit, iar asta consumă ideea de şansă unică, de unicat, ideea de aură.
Să ne punem o întrebare: cum ar fi dacă am putea vedea o dată - şi numai o dată - un film, aşa cum se întîmplă în viaţă? Aşa cum se trăia mai demult. Cum l-am privi? Mai atenţi? Fără să fim distraşi de ecranul telefonului sau al tabletei? Cu pietatea pe care o impune şansa unică de a observa detaliile celor petrecute în faţa noastră? Fotografiem, filmăm, încercăm să imortalizăm momente, pentru a avea şansa de a reveni la ele, din frica de a nu le pierde, de a le ţine minte cît mai fidel, de a ni le apropia, dar fără să le trăim în chiar momentul cînd ele se petrec. Este un complex al mumiei prost înţeles: noi nu ne mai bucurăm de prezent, ci încercăm să îl prezervăm din convingerea că vom reveni la el. Dar ieri e înghiţit de azi, iar azi de mîine - şi tot aşa, pînă cînd pierdem şi trecutul, şi prezentul, şi viitorul.
Fără ca Tenet să fie filmul carierei lui, Christopher Nolan naşte, poate, cele mai serioase întrebări pe care a reuşit să le adreseze pînă în acest moment.