Întrebările de la care pornesc ar fi următoarele: ce autonomie au sau pot căpăta aceste texte, care provin dintr-un cadru artistic concret? Ce tip de funcţie le este atribuită, odată ce părăsesc contextul în care au fost scrise şi ajung în faţa unui potenţial public mai larg? Cum se poate vorbi despre o funcţie auctorială multiplă, în coordonatele unui mediu artistic alternativ sau alte unor medii de pregătire artistică? Sunt întrebări la care nu am pretenţia să răspund. Menirea lor este de a marca o ecuaţie mai complexă, de a surprinde o latură a întâlnirii dintre producătorii culturali şi publicul lor, de a capta eterogenitatea unui produs artistic, care poate fi oricând reconfigurat în mai multe medii.
În cele ce urmează, am să redau fragmentele de text care aparţin instalaţiei obiect şi multimedia Dintre:
«Ecuaţia domestică ni se arată incompletă, o însumare variabilă de familiarităţi, o suprapunere de micro-proprietăţi, un şantier de artefacte ambivalente, sortate conform necesităţilor locuirii.
Domesticul îşi configurează o ordine netransmisibilă, corespunzătoare unui fel de a fi fluctuant, incert, desprins de exigenţele convenţiilor publice. Ca loc de producţie a unor interiorităţi neclasate, domesticul presupune o componentă nomadă, aerată, refractară la metodele ştiinţelor topografice.»
«Relaţia cu obiectele se modifică în intimitate. Intimitatea e mai mult un spaţiu, e ceva la care ai acces. Nu îţi aparţine, nu e o secreţie a relaţiei sau un fluid al cărui dozaj îl stabileşti în funcţie de fapte şi gesturi.
Obiectele intimităţii se negociază, se adaugă gradual într-o constelaţie singulară, într-o vecinătate care nu se rezumă la cele două entităţi care operează voluntar asupra relaţiei.
Un obiect cuprins în spaţiul relaţional îşi sporeşte realitatea, poate chiar prezenţa, cu toate că deseori rămâne neglijat.
Intimitatea îşi schimbă registrul în coordonatele discreţiei, ca un fenomen transpersonal, duios, desprins de filtrele modelor sau focarelor de popularitate.»
Pescuite ne sunt clipele, din bazinul convenţiilor gestuale.
Finalităţile accelerează timpul individual, îl turează, închizând obloanele momentelor pasagere, intermitente.»
«Ataşările ne îngreunează. Frazarea emoţiilor se defectează constant. Oricare formulare e un simplu pansament, aplicat unor manifestări transgresive.
Verbalizarea afectelor e un act fragmentar, zgrumţuros. Sintagmele, silabele şi numirile se fărâmiţează în interiorul unui flux de trăiri eterogene.
Faţadele limbajului îşi poartă fisurile. Suntem îndrăgostiţi de coerenţa pe care rareori o manifestăm, preocupaţi fiind de indefinitele noastre renovări experienţiale.»
«Ce asamblăm în puţini se desface în mulţi. Punctele de joncţiune dintre noi se fragilizează în goana sporturilor cotidiene.
Suntem antrenaţi să ne purtăm afectele, iar intimitatea rămâne un câmp deschis.»
Pentru a extinde imaginea conturată prin aceste pasaje, l-am rugat pe curatorul Focus Atelier, Lorand Maxim, să vină cu câteva gânduri despre perspectiva care susţine exerciţiile artistice cuprinse în ateliere:
"Experimentăm diferite forme de sinergii. Cred că mai multe creiere şi suflete la un loc au o şansă mai mare de a genera cunoaştere şi perspective noi, atât din punct de vedere estetic, cât şi politic. E un demers de democratizare a artei şi de scoatere a ei de sub imperativul background-ului şi al pedigriului educaţional. Nu toate persoanele implicate pe parcursul anilor în Focus Atelier au urmat o universitate de artă sau trăiesc din artă. A avea contexte în care poţi să creezi, a avea minime mijloace pentru asta şi a avea unde prezenta public ceea ce ai creat ar trebui să fie, by default, un drept al fiecărui om. Cred că aceste mici forumuri creative sunt esenţiale. Din păcate acest ecosistem devine din ce în ce mai sărăcit. În urbanul mic şi mediul rural, infrastructura culturală (foste case de cultură, foste cinemauri ş.a.m.d.) e mai degrabă activată excepţional, de câte un proiect sau altul, pentru un timp delimitat. În marile centre urbane, spaţiile independente se confruntă cu boom-ul pieţei imobiliare, care le ameninţă cu dispariţia. Simultan, marea majoritate a producţiilor realizate de instituţiile publice de cultură ignoră realitatea socială în care trăim - poate de aici şi aparentul dezinteres de care sunt acuzate publicurile. Contribuţia pe care o avem la discursul public este compromisă şi deciziile politice nu ne aparţin - facebook-ul şi votul nu înseamnă nimic. Cel mult oferă o iluzie a puterii. În practică realitatea rămâne neatinsă, aceeaşi. Şi şi despre asta e vorba în Focus. Pe lângă experimentul teoretic, programul este şi un experiment practic. Sau mai degrabă chestionează cum se simte "practica" astăzi, într-un timp alienant. Cum ne raportăm la această dimensiune? De asta ţinem să lucrăm şi să arătăm / prezentăm public ce facem, chiar dacă multe din lucrările prezentate sunt work-in-progress, sau chiar începuturi, exerciţii, idei. Am avut plăcuta surpriză să văd materiale testate în Focus, care au fost duse mai departe, au evoluat şi au căpătat forme noi, peste ani. Experimentul practic este esenţial. E important ca măcar din când în când să simţim că am creat ceva, am făcut să apară. Că ne aparţine şi că este despre noi. Chiar dacă scala la care o putem face noi este una mică, e important să stăm în contact cu acest gen de sentiment. Că putem ţine în mână ceva - chiar şi o idee. Se simte proaspăt. Şi e despre locuri comune. În ateliere ne expunem la a ne contamina cu ideile şi savoir-faire-ul altora. Deci e şi un experiment pedagogic. Iar legat de această dimensiune ne jucăm cu o simplă provocare - cum e să înveţi pe altcineva ceva ce nu ştii nici tu?"
Şi am să încerc să completez materialul cu un pasaj de mulţumiri, care se expune simultan mai multor riscuri şi obiecţii, dar care funcţionează sub umbrela tematică propusă de organizatorii Focus Atelier: contra-cinismului.
Astfel, aş vrea să le mulţumesc, pe această cale, colegelor mele, Graţiela, Ioana şi Olivia, pentru întregul proces de lucru şi pentru angajamentul de a construi, cot la cot, un produs destinat publicului. De asemenea, le mulţumesc tuturor celorlalţi participanţi la atelier, care ne-au ajutat nu doar prin discuţii, ci şi prin implicare directă într-un proces mai mare, care ne-a inclus pe toţi. Şi îi felicit pentru propriile lor contribuţii la itinerariul de arte performative prin care am finalizat atelierul. De altfel, acest itinerariu s-a dovedit un exerciţiu de solidaritate între mai multe spaţii culturale clujene: Casa Tranzit, Ziz, Reactor, cinema Arta. În aceeaşi linie, transmit mulţumiri coordonatorului nostru, Eugen, care ne-a ghidat şi însoţit în fiecare etapă de lucru. Şi nu în ultimul rând, lui Lorand şi lui Ani, colegii noştri din organizare, mereu prezenţi şi atenţi la nevoile grupului şi la evoluţia atelierului.
Le mulţumesc tuturor şi le doresc spor în proiectele care vin, oricare ar fi forma lor.
(foto: Bogdan Botaş)