Prea mult '89, prea puţină Mihaela Runceanu - Disco '89: Cele 7 morţi ale Mihaelei Runceanu

Există un număr de oameni, printre care mă număr, care fredonează cu mult entuziasm şi nostalgie cele 4-5 melodii de succes ale Mihaelei Runceanu. Pentru restul lumii, e bine de amintit că vorbim de o cântăreaţă de muzică uşoară / pop din anii '80, care, în prea puţinii ani de activitate, a ajuns la un grad de notorietate şi de apreciere populară aflat în, să zicem, vecinătatea super-starurilor feminine ale decadei, şi anume Corina, Angela şi Mirabela. Dispariţia ei violentă, în noaptea de 31 octombrie spre 1 noiembrie 1989, a reprezentat, cel puţin la nivelul Bucureştiului (unde artista locuia) şi Buzăului (locul naşterii) un şoc, născând un număr deloc neglijabil de legende urbane cărora trecerea anilor nu le-a diminuat din puterea de seducţie.

Acestea sunt premisele de la care porneşte dipticul teatral Disco '89 de la Apollo 111, format din spectacolele Disco '89: Cele 7 morţi ale Mihaelei Runceanu (text & regie Catinca Drăgănescu, premiera în septembrie 2021) şi Disco '89: O istorie plină de speranţă a Mihaelei Runceanu (text & regie Gabriel Sandu, premiera în noiembrie 2021). Două producţii realizate la finalul unei lungi perioade de documentare, care a încercat să cuprindă atât detalii din biografia eroinei, cât şi elemente ce ţin de contextul social-politic al epocii al decadei de final a comunismului românesc.

Disco '89: Cele 7 morţi ale Mihaelei Runceanu e focalizat pe ultimele zile din viaţa cântăreţei şi profesoarei de canto (la Şcoala Populară de Artă) Mihaela Runceanu. Marele merit al spectacolului Catincăi Drăgănescu e distribuirea în rolul principal a Oanei Puşcatu, actriţă (în trupa Teatrului Mic) şi solistă vocală (a trupei Avenue), cea care, la 32 de ani (vârstă foarte apropiată de cea a eroinei), propune o Mihaela Runceanu cu adevărat memorabilă. Interpretarea muzicală (muzica: Xenti Runceanu, verişorul artistei), prezenţa scenică, chipul, trecerile de la replică la refren creează un personaj complex, uneori contradictoriu, mai mereu ataşant, capabil să fixeze publicul şi să îl poarte de-a lungul poveştii.

Care poveste este, din păcate, punctul slab al spectacolului de la Apollo 111. Deşi promovat ca un cadru în care "spectatorul este invitat să-şi construiască propria versiune asupra felului n care s-au desfăşurat evenimentele de-a lungul unui voyaj în măruntaiele universului optzecist", textul Catincăi Drăgănescu nu e prea ofertant la capitolul dileme. Ni se prezintă versiunea oficială (cea conform căreia motivul crimei a fost jaful), cu toate justificatele suspiciuni care încă o însoţesc, şi ni se induce, repetitiv, ideea că, de fapt, avem de-a face cu o crimă potenţial comandată de regimul politic dictatorial al epocii.

Pe scurt, cele 7 morţi din titlu sunt, în spectacol, cam 2, iar, dintre cele două posibilităţi, punerea în scenă privilegiază masiv versiunea unui omor comandat. Pentru a face mai credibilă această de pe urmă variantă, Disco '89: Cele 7 morţi ale Mihaelei Runceanu propune un scenariu în care artista e ascultată masiv de Securitate (István Téglás reuşeşte un excelent ofiţer de poliţie politică, un soi de călău cu apucături angelice, ce adoră muzica pe care o cântă propria sa victimă - alături de Cristina Drăghici, Téglás formează un excelent good cop - bad cop duo), în care persoanele apropiate o toarnă masiv (fata care îi face menajul şi alături de care locuieşte - Silvana Negruţiu impecabilă, aflată, la momentul primei reprezentaţii, într-un tur de forţă care a inclus două premiere într-o săptămână, lângă spectacolul de faţă aşezându-se Furtuna Adei Milea de la Bulandra - & tânărul care îi slujeşte drept şofer şi care, în final, va recunoaşte crima - Vlad Galer), în care a discerne cine sunt adevăraţii prieteni devine o probă teribilă (tot Cristina Drăghici o interpretează pe muziciana Roxana Popescu).

În plus, în siajul nopţii fatidice pentru artistă, Disco '89: Cele 7 morţi ale Mihaelei Runceanu propune un scurt adagio temporal, amintind de fuga din ţară a Nadiei Comăneci (întâmplată în acelaşi noiembrie 1989) şi de căderea Ceauşeştilor (István Téglás - Cristina Drăghici trec de la duo securistic la duo dictatorial).

E mult, e prea mult şi, într-un fel, e departe de eroina iniţială a spectacolului. De altfel, Oana Puşcatu priveşte de undeva din umbră ultimele minute ale spectacolului când pare că personajul ei devine uşor inutil. Despre relele comunismului ceauşist şi delirul versiunii sale din ultimul deceniu nu se va scrie / juca niciodată prea puţin. Totuşi, premisele Disco '89: Cele 7 morţi ale Mihaelei Runceanu erau altele şi alipirea celor două teme e, pe alocuri, forţată. Iar replica de aproape de final, conform căreia Mihaela Runceanu nu are dosar la Securitate, aruncă o oarecare umbră asupra întregului demers dramaturgic, în cadrul căruia rolul poliţiei politice e ultra-principal, provocând o serie de întrebări. Au existat sau nu au existat operaţiunile de ascultare a telefonului şi de intimidare? Au turnat oamenii din preajma artistei?

Disco '89: Cele 7 morţi ale Mihaelei Runceanu are, uneori, alura unui Das Leben der Anderen / The Lives of Others românesc. În cele mai bune momente ale sale, însă, el oferă acces la intimitatea casei (o garsonieră de parter de bloc pe Mihai Bravu - scenografie: Gabi Albu & Marius Niţu) unei femei singure, unei artiste, unei profesoare de muzică trăind într-o epocă în care fiecare dintre aceste ipostaze comporta riscuri deloc neglijabile. Acolo, în refugiul zgâlţâit de hohotele ce urmau bancurilor, iluminat de imaginile în mişcare ale televizorului conectat la video şi, mai ales, populat de muzicile ce au inspirat cariera uneia dintre cele mai importante voci feminine româneşti, acolo sunt de găsit o dramă, o sumă de fericiri, un număr de spaime, o seamă de speranţe capabile să nască interes, emoţie, empatie. Despre ghemul de frici şi oceanul de speranţe al oamenilor trăind, pe final de '89, în cutiile de chibrituri urbane ale României, s-a vorbit şi se vorbeşte prea puţin.