Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Cotele apelor Dunării

Ping-pong cu venin - Cotele apelor Dunării


Cultura, februarie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Un studiu pe jumătate serios, pe jumătate glumeţ, ar trebui să fie dedicat prezenţei buletinului hidrologic în literatura dramatică. De la Concurs de frumuseţe de pe vremuri până la piesele scrise mai recent, Cotele apelor Dunării au declanşat multe şi spectaculoase situaţii dramatice. Exact aşa se întâmplă şi în montarea omonimă de la Teatrul de Nord Satu Mare în regia lui Andrei Mihalache. Piesa lui Cornel Udrea, scriitor aproape sexagenar, musteşte de multe dintre mărcile textelor din perioada anterioară: un exces de metafore, refuzul directeţii, al stilului bolovănos şi brutal ce lasă impresia de priză directă din realitate cu care ne-a obişnuit literatura dramatică a generaţiei tinere. Replicile personajelor lui Cornel Udrea se întind uneori pe jumătăţi de pagină, fiecare intervenţie a anti-eroilor pare un mini-monolog, limbajul lor conţine o cantitate remarcabilă de figuri de stil. Situaţia este însă iscusită, conflictul puternic şi acestea sunt reţete sigure pentru succesul unei comedii amare cu relaţii de tip Cui i-e frică de Virginia Woolf. Trama este susţinută de o familie care, rămasă prin practici (delaţiune, vecini la pândă etc.) şi standard de viaţă în comunism (id est sărăcie lucie), asimilează lumea de azi în sferturi de măsură. Societatea noastră pare să-şi facă loc în viaţa familiei (soţ-soţie-soacră) de pe scenă doar prin programele cretine de entertainment, de real TV, gen Big Brother. Dar grosul existenţei se desfăşoară tot în lumea interesului pe care forme atât de nepractice ca buletinul hidrologic îl suscită între vecinii obişnuiţi să-şi bată în ţeavă ca să dea radioul mai tare la cotele apelor Dunării.

În fapt, viaţa complet paralelă cu realitatea, lipsa de pragmatism şi, mai ales, de eficienţă sunt datele esenţiale de la care porneşte regizorul în portretizarea lumii. Andrei Mihalache găseşte soluţii inteligente pentru a suplini minusurile textului, accentuând pe imensa mobilitate a relaţiilor şi pe dinamismul extrem din registrul afectelor. Un fel de ping-pong afectiv construieşte regizorul, cu schimbări permanente ale centrului de greutate în relaţia dintre cei trei, cu dese balansări în permanenta coaliţie mamă-fiică-soţ incriminat şi, evident, cu mult umor amărui. În conclavul respectiv, apare ideea unei emisiuni televizate în care cei trei membri ai familiei să-şi scoată ochii în direct. Savuroşi datorită practicii îndelungate în acest sens, cei trei sunt tentaţi de tânărul producător al unei emisiuni TV să concureze cu o ofertă de nerefuzat, ţinând cont de limita lor de sărăcie, la o împroşcare cu noroi, în direct, alături de un alt cuplu. Plăcerea diabolică şi mult exersată de a-şi arunca în faţă cele mai groaznice lucruri, veninuri mustoase, făcând, zilnic, sac de box din sensibilitatea celuilalt, este atent speculată, de dragul ratingului, de către televiziune.

Pendularea aceasta între exerciţiul răutăţilor deversate ceas de ceas şi scurte momente de omenie şi înţelegere, alături de tipuri uşor recognoscibile cresc dramatismul şi fac comedia plăcută de public. Mai ales că actoria este, cu adevărat, savuroasă. În ofertantul rol al soacrei, văduvă pensionară, evoluează Livia Ungureanu, mucalită, cu schimbări dese de registru, cu o prezenţă delicios-magnetică. Figură tutelară a familiei, exultă, în acest joc, graţie loviturilor de expert aruncate împotriva ginerelui etern indolent, etern nepăsător faţă de cele două femei, etern interesat doar de meciul de fotbal. Specimenul respectiv este fabulos interpretat de Radu Botar, cu un registru actoricesc extrem de larg. Compromis, mizerie şi nimicnicie, o omenie răcită, asezonată cu multe şi mărunte laşităţi, sunt datele caracteriale pe care Radu Botar îşi construieşte, excelent, personajul rupt din realitate. În rolul soţiei, asistentă medicală disponibilizată, Carmen Frăţilă compune un personaj absolut credibil, femeie muncită, cea mai înţelegătoare dintre toţi, cu o doză mult mai consistentă de umanitate. Din gesturi mici, veridice, cu o actorie bine consolidată în detalii, Carmen Frăţilă întruchipează, întru totul convingător, stâlpul păcii şi al liniştii de familie. Mai rămâne de amintit Coco, producător de televiziune, bine dozat de Ciprian Vultur ca tânăr energetic, indiferent la orice dramă s-ar petrece în jurul său.

Toată lumea aceasta inertă, ocupată numai să se acopere mutual cu zoaie, "se produce" în decorul ingenios semnat de Alexandru Radu. Foarte aproape de spectatori, actorii evoluează într-un spaţiu bine delimitat şi bine economisit, oferind multele perspective ale apartamentului de bloc, living-ul, ieşirea, dormitorul întrezărit prin glasvand, locul unde se petrece disputa gravă pentru canalul TV: meciul de fotbal sau filmul de dragoste?

Cam acesta este orizontul familiei din Cotele apelor Dunării, iar spectatorii din Satu Mare se distrează bine la un spectacol făcut, pentru public, de adevăraţi profesionişti.



 Toate articolele despre Cotele apelor Dunării


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Cristina Rusiecki


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer