Spaţiu alb, gol. Un cocon gigantic sau burta unui mamifer necunoscut? O anticameră sau un mormânt faraonic? Un dincolo lipsit de orice reper familiar - decorul ultimului act al unei piese cu finalul în eternitate. Dumnezeu angajează clovni şi îi alege pe sprânceana geniului, a experienţei, a vârstei. La teatrul "Maria Filotti" din Brăila, regizorul Radu Nichifor şi scenografa Yvonne Adeline Pater imaginează un no man's land pentru spectacolul Angajare de clovn de Matei Vişniec, ca loc de întâlnire privilegiată, secretă a artistului cu Creatorul, Tatăl său. Prilej de rememorare a tuturor credo-urilor, speranţelor şi ratărilor, teoriilor validate sau demodate despre artă care jalonează viaţa actorului. Nicollo, Filippo şi Peppino sunt, pentru veşnicie, artişti. Ce fel de fiinţe sunt cei care trăiesc pentru şi prin arta lor, într-o lume care s-a schimbat, în care nimeni nu mai râde la tumbe, se întreabă Vişniec, cu ingenuitatea şi cruzimea unui bun cunoscător al speciei. Textul său, construit pe disecarea relaţiilor ombilicale dintre partenerii de scenă, se raportează la micro-universul teatral ale cărui legi reclamă participanţilor devotament şi supunere la modul absolut. Pe o axă verticală a sentimentelor umane, nimic din ceea ce aparţine omenescului nu este ocultat, de la valorile cele mai înalte până la mizerie.
Cei trei clovni bătrâni, ieşiţi demult de sub lumina reflectoarelor celebrităţii, aşteaptă înfriguraţi audiţia pentru o nouă slujbă de bufon. Anunţul îi reuneşte pe cei trei vechi colegi de circ, care-şi cunosc ca pe propriile buzunare destinele, viaţa, stilul şi secretele bufonadelor. Încă nu ştiu sau nu vor să accepte că ar putea fi ultima haltă, că de aci înainte nu mai pot avea decât un singur spectator: Dumnezeu. Şi, pentru că - în viziunea lui Nichifor - , Domnul este meloman, fiecare intrare în scenă a actorilor este punctată de o arie celebră. Opera, ca spectacol total şi semnificant al capodoperei, marchează coperţile acestei montări unde cheful de joc şi joacă al actorilor imprimă o efervescenţă debordantă unui text cu implicaţii beckettiene. Un clin d'œil reverent lui Godot din partea autorului. O ludică arie de lebădă pensionată din partea unui regizor tânăr, neîncercat încă de spaimele ratării, dar părând a investiga, cu mult bun-simţ artistic, fenomenul.
Să îi dai actorului partitura propriei sale meserii, pe care s-o poată tatona din toate unghiurile, s-o adulmece cu toate simţurile, s-o interpreteze pe toate tonurile din memoria sa absorbantă înseamnă să te asiguri de bucuria lui totală. Aceasta e şi parola intrării în jocul celor trei interpreţi, Marius Manole, Alin Florea şi Cornel Cimpoae. Plină de generozitate. Fiecare personaj îşi desăvârşeşte portretul oglindindu-se în celălalt, ajutându-l pe celălalt să fie performant, strălucitor, într-o demonstraţie de echipă mai rar întâlnită. Bonomia lui Alin Florea, clovnul vesel şi grijuliu cu recuzita lui de scenă, se nuanţează pe parcursul spectacolului, atent la echilibrul raporturilor. E matern şi afurisit cu măsură. Cald şi acid, pendulează ciclotimic între stări pe care le stăpâneşte dezinvolt. Tragic mefistofelic, într-un personaj bântuit de angoasa vârfului artei declamatorii, Cornel Cimpoae impune o prezenţă chinuită interior de marile întrebări ale artistului dramatic. Bufonul său disperat, hamletian este încarnarea nevoii permanente de reconfirmare a talentului. Râsul cavernos-abisal emoţionează prin vulnerabilitatea transparentă, dincolo de masca unei aroganţe bine compuse.
Marius Manole creează liantul preţios între cele două personaje / stiluri / teorii teatrale extreme, cu acea graţie personală şi o senzaţie de uşurinţă care transpare din orice ar juca. Expresivitatea corpului său capătă în câteva momente ceva din perfecţiunea unui haiku. Vibrează şi arde, se chirceşte şi se desfăşoară întocmai ca djinul lămpii lui Aladin. Talentul său, confirmat deja în montări diferite, respiră un aer de libertate şi de entuziasm neîncorsetat pe scena teatrului brăilean. E posibil să existe aici un spaţiu artistic cu energii înalte care să inspire, mai senin decât în alte locuri, spectacole vii. E posibil ca Dumnezeu să privească binevoitor şi amuzat spre clovnii săi de pe malul Dunării.