Purceaua moartă şi Cântăreaţa cheală

Motto 1: "Aiurit şi aburit / cum eram / tot mă iubeam. / În strachină / nătâng / împlântam piciorul stâng / şi nu călcam deştept / nici cu piciorul drept" (Eugen Ionescu, Elegii pentru fiinţe mici).
 
Motto 2: "Nici mie nu-mi place teatrul. De aceea, îmi bat joc de el" (Eugène Ionesco, către Constantin Brâncuşi"

Apariţia piesei Cântăreaţa cheală, în 1950, a produs realmente un şoc în strălucitoarea şi pretenţioasa lume culturală a Parisului. Polarizarea reacţiilor a fost pe măsura originalităţii: de la scandal, revoltă, refuz înverşunat la uluială şi admiraţie. Contestatarii s-au grăbit să afirme, sentenţios, că acela nu e - pur şi simplu - teatru. Dar ce...? Cât de curând, unii critici l-au desemnat ca "antiteatru".

Autorul era obişnuit, încă din juneţe, cu belelele culturale: în 1934, publicase la Bucureşti celebrul volum polemic intitulat, scurt: NU. În el, mai toate personalităţile prestigioase ale culturii româneşti ale timpului (Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Mircea Eliade, Ion Barbu, Camil Petrescu) erau contestate. Cu tupeu, cu aplomb, cu o juvenilă şi teribil(ist)ă lipsă a nuanţelor, a respectului aprioric... de colegialitate, ce să mai vorbim? Pentru ca, în toiul scandalului declanşat, să pretindă cu nonşalanţă că el ar fi putut să afirme, la fel de bine, şi contrariul. D-ale criticii... mereu alunecoasă şi lesne răsucibilă în privinţa analizelor şi verdictelor literare. Cam rătăcit prin România natală (totuşi), "aiuritul şi aburitul" de 25 de ani se instala, astfel, în ipostaza de enfant terrible, pe care a cultivat-o mult timp după aceea. În Franţa, s-a reîntors, iniţial cu o bursă, apoi ca diplomat: ataşat de presă al Guvernului Român pe lângă cel Francez (Vichy, bien sûr! Astea erau vremurile...), aşa cum mai fuseseră salvaţi de front (prin grija lui Mihai Antonescu) şi alţi valoroşi colegi de generaţie precum Mircea Vulcănescu sau Mircea Eliade. Păcat că nu s-au păstrat, în afara câtorva scrisori, materialele "de serviciu" al acelei perioade; ar fi fost, probabil, interesante.

Bun... s-a terminat războiul. În Parisul revoltat / eliberat / renăscut, pălăvrăgeala graţioasă, patetică sau indignată a diverselor curente (cultură, politică, mass media, entertainment) revenise, parcă, la vetusta normalitate. Destul ca să plictisească, să irite. Déjà vu e un termen cum nu se poate mai franţuzesc. Ca, de altfel, şi reacţia de respingere excedată "assez!". În această conjunctură confuză, contorsionată a apărut ea: CÂNTĂREAŢA. Autorul, încă necunoscut publicului parizian, nu mai era chiar un tinerel, împlinise 40 de ani. "Dacă nu acum, atunci când?" trebuie să-şi fi zis el, într-un timp şi o lume care nu mai avea răbdare, nu ştia ce vrea, dar totuşi vroia, cu fervoare, alt CEVA. Piesa a pornit din stupoarea încercată de autor (mărturisea el) atunci când, încercând să înveţe englezeşte fără profesor, dintr-un manual adecvat respectivei metode, a descoperit platitudinile frazelor de debut. Alăturate şi vârâte într-o conversaţie, ele configurau o morişcă de stupiditate, numai bună de caraghioşit; mai ales că francezii au păstrat dintotdeauna un ghimpe mic, dar permanent, faţă de plicticoşii, ciufuţii şi scorţoşii englezi... ăia care, peste toate, se retrăseseră la Dunkuerque, apoi îi mai şi bombardaseră, frăţeşte, în timpul tihnitei ocupaţii germane. Aşa stând lucrurile, textul s-a coagulat (dacă se poate spune aşa) pe acest "joc de-a englezeala de ocazie". Nu conta ce spui, numai să spui; să mişti falca; să omori timpul; să-l umpli cu ceea ce aveau să devină atât de gustatele small talks. Ce să-ţi mai baţi capul? Ajunge doar gura... Cele două familii de prieteni (soţii Smith şi soţii Martin) pun de-o cleveteală - i-am zice în româneşte - din plictiseală. Aiurelile golite de sens, aberaţiile se înşiră ca nişte mărgărit(ar)e de doi bani. O veritabilă cufureală de fleacuri sau truisme, de automatisme atât de devalorizate, prin folosirea stereotipă, încât ajung să nu mai semnifice nimic. Adică devin goale de conţinut. Fără rost. Fără sens. Ab-sur-de! Pe acest (non)principiu, construcţia improvizată, aleatorie zdrăngăne din toate încheieturile, se răsuceşte aiuristic şi aburistic. Delirează - în doi, în trei... "în câte / câţi vrei" spunea răspăr-uitul Arghezi. Vorbele zboară fără noimă, distrându-i nevoie mare pe emiţătorii rătăciţi în vârtejul acestor elucubraţii -comice într-un fel. Gândirea e pe undeva... pe nicăieri. Senzaţia de mecanism dereglat, apoi stricat de-a binelea, se potenţează şi se extinde prin apariţia Servitoarei, apoi a Căpitanului de pompieri. Nu mai înţelegi nimic (dacă te îmbraci în armura logicii) dar... pricepi totul, atunci când îţi dai seama că lumea a luat-o razna. Că marea trăncăneală nu a fost domolită, ci amplificată de marea conflagraţie. Că sminteala s-a instalat, bine mersi, şi începe să producă şi să se reproducă.

În montarea lui Vlad Massaci de la Teatrul Mic, toată brambureala, lipsită de sens dar plină de vorbe şi de zgomote, devine de-a casei. Adică de-a vremurilor. O scenografie plină de contraste şi de luminile ce te trimit direct în vitrinele de pe Fifth Avenue colţ cu Champs Elysée găzduieşte (parcă) nişte fiinţe zglobii, despovărate de orice griji sau rosturi burgheze, distrându-se şi hlizindu-se copios la sarabanda da tâmpenii care vin peste ei, din ei şi... din toate părţile. Nişte automate total decomplexate de incoerenţa lor, ba chiar încântate - fără să ştii pentru care motiv - de ele însele şi de lumea pe care au ajuns să o (cred ei) stăpânească cu o voioşie etern pozitivă, dincolo de care... rien ne va plus! Ruleta rusească îţi mai dă o şansă. Ruleta vorbelor se roteşte bezmetic, fără pauză şi fără riscuri, împroşcând în jur frânturi de idei ciuntite, de situaţii groteşti, ridicole. Te simţi ca la un talk show, reality show din zilele noastre, tembelizaţi cu zel, cu tupeu, cu neruşinare de către protagonişti... înecaţi în vorbe, sufocaţi de imbecilitatea surâzătoare şi clonţoasă, în curs de catastrofală dezvoltare şi ubicuizare.

Actorii Ana Bianca Popescu, Ionuţ Vişan, Irina Velcescu, Oana Puşcatu, Alex Bogdan, Rareş Florin Stoica (dublaţi într-o altă variantă de distribuţie de Alina Rotaru, Andrei Seuşan, Ilinca Manolache, Alina Petrică, Andrei Brădean, Gabi Costin) intră în joc cu savoare, se substituie marotelor şi iureşului de tâmpenii care, în scălămbăiala lor, produc un fel de mărunte revelaţii: "Poate fi omul atât de absurd? Da, poate". Şi nu e deloc uşor, sub aspectul interpretării, să transformi nişte marionete, vidate de orice noimă mentală, în personaje credibile, autentice, să le umpli cu umanitatea tot mai alterată în esenţa ei. Căci incoerenţa balivernelor dă măsura creierelor în curs de atrofiere care se nutresc din seva lor precară. E clar, lumea a luat-o razna şi sunt puţine şanse de a se opri înainte de aneantizarea finală. Acesta este înţelesul la care din ce în ce mai puţini dintre noi ajung. Restul butonează, se distrează, se selfie-ază admirativ. Cât mai multe prostii la cât mai puţine întrebări. Atunci, în 1950, viziunea respectivă părea ceva trăznit, dar trecător. Uite că nu e deloc aşa. La Ionescu al nostru (nu cel cu comédiile de la Iunion, ci de la Paris) şi Ionesco al lor, au urmat La Leçon (şi câte lecţii din acestea nu se năpustesc, de atunci încoace, peste noi!...), Les Rhinocéros cu rinocerita globală şi pandemică... Teatrul absurd îşi confirmă, azi, devenirea în "teatru de anticipaţie". Căci Cântăreaţa ionesciană a fost un prim avertisment asupra involuţiei în care s-a lăsat antrenată civilizaţia şi, odată cu ea, întreaga umanitate. Pentru asta, românul are o vorbă cum nu se poate mai potrivită: "Râdeţi voi... râdeţi. Dar purceaua e moartă-n coteţ". Adică... Amedée ou Comment s'en débarrasser.