Beckett într-o nouă adaptare - Doamne, ce zile minunate!...

Pe Calea Călăraşi, la numărul 94, într-o vilă cu etaj şi curticică la stradă, se află Teatrul Coquette. O scenă mică într-o sală pe măsură, vreo 40 de locuri cu totul, scaune de diferite forme şi mărimi, aranjate într-un amfiteatru bine gîndit. Ceva asemănător am văzut la Teatrul 7 de pe Popa Rusu.

Aici, la Coquette, a montat de curînd Mihai Manolescu Doamne, ce zile minunate!..., spectacol "inspirat de Ce zile fericite", de Samuel Beckett. Afişul e înşelător. Nu e tocmai un "spectacol inspirat de", e o adaptare a textului beckettian, foarte fidelă pînă la un punct, cu cîteva libertăţi (adăugiri de text, redistribuiri ale textului între personaje, introducerea unui personaj nou) asumate ca atare.

Pe lîngă personajele lui Beckett, apare unul nou, un înger copil (Ioana Lixăndroaia, foarte expresivă) care conduce, de fapt acţiunea, anunţînd momentele, oprind şi repornind curgerea timpului, ieşind chiar din convenţie cînd anunţă, cu pronunţie peltică, ale cui sînt versurile citate în text sau, ca la concertele de rock şi jazz, numele membrilor trupei. (Şi celelalte personaje ies din convenţie şi dialoghează cu sala). Textul său e compus parţial din didascalii, parţial din replici ale lui Winnie (mai ales cele în care Winnie îşi adresa îndemnuri), parţial adăugat de regizor. Rolul său nu e doar de maestru de ceremonii, dar asta se vede abia spre final: îngerul e, de fapt, Mildred, sora mai mică a lui Winnie, moartă la vîrstă foarte fragedă.

Spectacolul e gîndit în cheie comică, actorii sînt grimaţi, sînt clovni; Winnie (Ruxandra Bălaşu) face aproape tot timpul compoziţie, imitînd vorbirea unei bătrîne senilizate. Toate acestea pot fi acceptate ca fiind în spirit beckettian, clovnul e un model al tragicului comic, şi lucrurile funcţionează. Mă despart totuşi de regizor în privinţa personajului îngerului. În final, acesta sugerează explicit că ar fi fost ucisă de Winnie (aşa ceva nu există la Beckett) dînd astfel un sens mult prea mundan textului beckettian. Imobilismul lui Winnie apare acum ca un fel de autopedeapsă asumată, nu mai e loc nici de mister, nici de absurd. Totul devine astfel motivat, dar se pierde, cred, din dimensiunea verticală, chiar dacă referirile la divinitate sînt la tot pasul şi foarte vizibile. Winnie nu mai e expresia tragică a oricărei existenţe umane, ci personajul generic care, în urma unei traume, e incapabil să-şi trăiască pînă la capăt viaţa şi alege să şi-o transforme în spectacol, şi-o pune în scenă pentru alţii. Cred că e o limitare, o sărăcire a ideii beckettiene.

Un corolar al cheii burleşti în care se joacă e şi îngroşarea unor momente, necesitatea repetiţiei. Clovnul arată, e explicit, nu sugerează, el taie nuanţele. Aşa, de exemplu, dacă Willie al lui Beckett îi explică lui Winnie cu un singur cuvînt ce înseamnă "porc" (cochon male chatré, în versiunea franceză), în spectacol Willie propune vreo patru echivalenţe pentru castrat.

O altă inovaţie e amplificarea rolului Willie (Pavel Bârsan) care chiar are de jucat şi de vorbit aici. Relaţia lui cu Winnie devine o frumoasă poveste de dragoste care ignoră timpul.

Greul spectacolului îl duce, evident, Ruxandra Bălaşa. Extrem de convingătoare în compoziţie, parcă mai puţin precisă în secvenţa în care trece la expresia naturală. Remarcabile sînt însă inteligenţa frazării şi expresivitatea mimicii faciale (foarte importantă cînd actorul stă la mai puţin de zece metri de spectator).

Adaptare, deci, la mai multe niveluri. De la românizarea franţuzită unor nume (Holbesco, Zgîiesco) sau referirea la poeţi clasici români, pînă la schimbarea viziunii şi motivaţiei personajelor, trecînd prin actualizarea cîntecelor (ilustraţia muzicală pare să fie operă colectivă şi iese foarte bine; asemenea şi afişul). Ideea fiind de a apropia textul beckettian de sensibilitatea, culturală şi nu numai, a spectatorului căruia i se adresează. Aş zice că e un demers legitim, dar minat de riscul trădării spiritului, nu doar a literei, textului. Risc asumat dintru început de regizor.

Spectacolul e rotund, bine închegat şi condus, unitar ca joc, fără stridenţe, totul e motivat şi limpede în limitele viziunii adoptate; are ritm deşi sînt respectate scrupulos pauzele indicate de Beckett în didascalii, umplute însă cu mişcare sau expresie ale lui Winnie şi comentate mut de înger. E, în mod evident, o regie de profesor bun care ştie să lucreze cu actorii şi cum să dea corp unei idei, gîndită pentru spectatorii de azi (pentru un spectator cultivat, dar nu neapărat imersat în cultura şi filosofia clasice). Foarte important: nu e un Beckett apăsător, ieşi de la spectacolul acesta cu o stare de bine. Cine poate spune dacă lui Beckett i-ar fi plăcut? Dar oare mai contează?
 
Teatrul Coquette, data reprezentaţiei: 5.11.2021
Cu: Ruxandra Bălaşu, Pavel Bârsan, Ioana Lixăndroaia
Regia & adaptarea: Mihai Manolescu
Regizor secund: Constantin Andrei - Ionescu
Lumini: Ingrid Bonţa.