Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Indiferentul

Camuflaj cu gerbera - Indiferentul


Adevărul, martie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Se întorc. Ea (Lorena Ciubotaru) îşi scoate pantoful roşu, i-l întinde. El (Andrei Vasluianu) i-l pune la loc. O urmăreşte. Ea plecă indiferentă şi dispreţuitoare. Vrea să scape. O urmăreşte. O prinde. O întoarce. Ea îşi scoate superior pantoful roşu. Îl întinde. În secunda următoare, îl are la loc în picior. Din nou. Sincopat. Pleacă; urmărire... pantoful roşu scos, apoi la loc în picior. Este singura scenă în care regizorul-coregraf András Lóránt optează pentru o relaţie "susţinută" în spectacolul de teatru-dans de la Teatrul "Toma Caragiu" din Ploieşti, Indiferentul, al cărui scenariu (mut) pleacă de la nuvela omonimă a lui Proust.

În rest, s-ar zice că nu se întâmplă ceva anume. Acţiunea de pe scenă e abolită. Nu sunt, cu excepţia celei amintite mai sus, nici măcar relaţii. Doar o panoplie de stări etalate succesiv, aşa cum specia spectacolului o reclamă. Doar premise, doar începuturi de relaţii între personaje, toate se presimt fără să apuce să se configureze. Pasiunea e prinsă în supape, nu prea bine conştientizată, suportă uneori mini-descărcări sau crize de catifea. În aparenţă, nici o izbucnire, doar sufocări succesive. În esenţă, chinul şi insatisfacţiile consumă puternic, erodează în profunzime. În jur, doar o oglindă pe care a fost uitat un boa de care spectatorii stau la nici un metru distanţă, "amăgiţi" de elementele de opulenţă. Din câteva piese esenţializate, scenografa Ambrus Amaryll sugerează decadenţa. Şi, în pandant, estetismul. Cele şase personaje feminine de pe scenă (Oxana Moravec, Cristina Moldoveanu, Elena Popa, Roxana Ivanciu, Lorena Ciubotaru şi Clara Flores) poartă costume frumoase, rochii elegante, concepute cu bun gust. Printre materiale bune, transparente, somptuoase, rafinat armonizate cromatic (har domnului! căci e din ce în ce mai greu ca lumea de pe scenă să fie credibilă, când e îmbrăcată numai de la second-hand), se strecoară nişte gerbere perfect asortate, strânse în snop, apoi aruncate, apoi prinse în rochii, apoi funcţionând ca interplan tactil între două corpuri. Spectatorii, pe scenă şi ei, se lasă treptat absorbiţi de plictisul de rang nobil, discret etalat. Deşi nu sunt conflicte violente sau drame tulburătoare, încet-încet, puterea publicului de a se împotrivi "putrezeşte", căci "e ceva putred în Danemarca" asta de pe scenă. Distanţa între percepţia analitică şi lucrurile văzute în faţa ochilor se strânge în sine, se diluează, apoi cedează, din ce în ce... în faţa femeilor frumoase, a feminităţii lor trezite numai pe jumătate, cu sentimente păstrate în somnolenţă de teama de a nu izbucni nimicitor.

Dacă îi iese ceva perfect, în orice nouă montare, coregrafului András Lóránt, singular în peisajul nostru teatral, este aerul lasciv, conţinut, deloc ostentativ pe care îl respiră fiecare moment al spectacolului. Nuanţele infinitezimale sunt gradate cu acribie de András Lóránt într-un perpetuum mobile de stări: dorinţă, plictiseală, revanşă, umilinţă, triumful temporar asupra rivalei (în momentul în care femeia se vede aleasă, pentru foarte scurt timp), ascendentul în faţa bărbatului (în scena amintită la început); şi din nou indiferenţa, plictiseala... O feminitate care caută să-şi găsească împlinirile, starea de bine în lipsa bine-răului adus de prezenţa masculinităţii surprinde regizorul-coregraf. Aproape totul se consumă într-un duo sau trio feminin. Relaţiile par să se etanşeizeze, camuflate între presupuşii pereţi de catifea şi mătase, în lipsa inelegantului dinamism din lupta pentru supravieţuire. Şi în lipsa accentelor fruste. Feminitatea în căutarea plăcerii, refuzând să se usuce în absenţa ei şi o sexualitate rezistentă la intemperiile inactivităţii compun planul dublu din spatele mişcărilor de pe scenă. Plictis, sufocare şi o sexualitate fardată, detonată, ascunsă în toate, răzbat, în orice moment, prin gesturile mici, presimţite.

Cu Indiferentul, după Proust, se poate vedea, din nou, un spectacol interesant, inconfundabil, la Teatrul "Toma Caragiu" din Ploieşti, deschis, de multă vreme - într-un program coerent - genurilor noi şi creatorilor de valoare, mai puţin ortodocşi. Ce păcat că modelul său e urmat de atât de puţine alte teatre!



 Toate articolele despre Indiferentul


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Cristina Rusiecki


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer