Imersiuni educative - Strigoiul

Mai nou, teatrul-teatru - cel apărut pe lume din antichitatea greacă, şi care a rezistat secolelor, modelor, ideologiilor şi altor urgii - n-ar mai fi suficient. De atrăgător, de convingător, de aiuritor...? Numai Dumnezeu ştie de ce. Şi poate că nici el. Fără a reprezenta vreo noutate (că de "gaură-n cer" nici nu poate fi vorba, totuşi), din timp în timp(uri), acum i-a sunat ceasul, pare-se, să ajungă "imersiv". Adică o formă de spectacol preponderent senzorial, care "nu se întâmplă pe o scenă, ci într-un spaţiu mai mare, în care se creează o întreagă călătorie produsă dintr-o serie de momente artistice ce sunt parcurse de către fiecare spectator în mod individual, ca personajul principal al poveştii". Ceva cam în genul experimentului epuizat, în 1990, de Trilogia antică a lui Andrei Şerban? Cum termenul nu apare în nici un dicţionar, am apelat la forma cea mai apropiată: "IMERSIÚNE (din fr. immersion sau lat. immersio-onis: s. f. 1. Afundare parţială sau totală a unui corp într-un lichid; stare a unui corp afundat într-un lichid. 2. Pătrundere a unui corp ceresc în conul de umbră al altui corp ceresc". Înţeleagă cine ce pofteşte...

În unele cazuri, teatrul acesta zis imersiv îşi mai adaugă, la vedere, şi termenul, uneori greu digerabil în plan estetic, de "educativ". Pentru că, sub acest deziderat, în general mai greu de înghiţit telle quelle, se ascunde, în fond, conceptul de pedagogie (frumos spus) sau, la limită, de îndoctrinare.

Dar să ne întoarcem la spectacolele zise doar imersive. Cum adică? Păi... ca să nu mai spui "artă cu tendinţă" manifestă, faci o piruetă elegantă şi te laşi imersat. În cazul spectacolului Strigoiul (nici o legătură cu cel al lui Strindberg), educaţia / dăscăleala se face discret, subtil, poate chiar insidios, adică soft, în stil de belle epoque de Roumanie - jinduiţii ani '30. Aici, imersiunea nu poartă amprente neo-marxiste, cu priviri indignate, dinţii strânşi şi pumnii încleştaţi de atâta educaţie, cum e prin alte părţi. Dimpotrivă: eşti aşteptat cu zâmbetul pe buze într-un apartament elegant, unde devii elită - adică unul dintre cei numai cinci spectatori invitaţi să asiste îndeaproape la drama unui personaj copleşit, aproape claustrat, blocat emoţional de o situaţie care - la vremea aceea - părea ruşinoasă sub aspect social dar care acum, la începutul următorului mileniu a fost depăşită, asumată, prezentată, susţinută, argumentată, acreditată, etc. Sentimentul de stigmatizat, de minoritar pus la indexul social (privit cu suspiciune sau chiar ostilitate) bântuie unicul personaj pseudo-real al show-ului scris şi regizat cu delicateţe, cu traiectorii psiho-emoţionale filigranate de către tânăra Oana Răsuceanu. Din vorbă-n vorbă, dacă te numeri printre invitaţii studioului, înţelegi că omul cu show-ul este coregraf şi (parcă-parcă...?) gay; pe atunci, în 1935, orientarea sexuală alternativă se numea homosexualitate sau pederastie şi era privită cu destulă toleranţă de către mulţi dintre intelectuali, dar chiorâş de către militanţii moralei creştin-ortodoxe, bântuiţi de spectrul biblic al Sodomei şi Gomorei. Povestea încropită din frânturi de vorbe, de trăiri şi emoţii (susţinute, ca de obicei, magistral de Richard Bovnoczki) dezvăluie indignarea reţinută, avaria devastatoare în planul propriei conştiinţe / sensibilităţi, trăită de un coregraf, atunci când îşi descoperă prietenii (vedete ale lumii culturale) atacaţi şi înjosiţi într-un mârşav articol de presă. Dar, ca să priceapă exact cine au fost Petru / Titel Comarnescu, Eugen Negri sau Mircea Vulcănescu (membri marcanţi ai Grupului cultural Criterion) spectatorii trebuie să vină "cu biblioteca de acasă" - adică să deţină un bagaj cultural care să le permită să înţeleagă orientarea legionară a gazetei Credinţa şi o minimă cuprindere a fenomenului la momentul evocat de spectacol. Da, e un spectacol de nişă - una foarte, foarte îngustă, unde informaţiile oferite de autoarea textului sunt minimale, adesea eliptice. Nici măcar homosexualitatea nu este explicită, dar metaforele la care regia face apel spre a pune în discuţie condiţia cu pricina (libertatea picioarelor desculţe ca formă de intimitate personală intangibilă, telefonul-partener, îmbrăţişarea dureroasă şi solitară a portmantoului, doborât apoi la pământ) sunt frumoase, delicate, expresive.

Remarcabilă rămâne, cu certitudine, interpretarea acestui actor atât de special care este Bovnoczki - cu tăcerile lui asurzitoare, cu contorsionările interioare, cu gravitatea derutei şi a suferinţei pe care le aştepţi să erupă, să se spargă, dar care rămân încrustate acolo, în liniile ascuţite ale feţei, umplând spaţiul şi făcând să zăngăne fără nici un zgomot geamurile şi sufletele.

Totuşi, de ce şi imersiv? Pentru că - dacă e să-i acordăm o tuşă estetică suplimentară, explicită - recitalul Strigoiul încearcă să absoarbă, adică să tragă în adâncuri spectatorul în acel spaţiu emoţional, să-l transfere în timpul şi în locul acţiunii; să îl facă - cum ar veni - părtaş intim cu drama personajului. Dramă valabilă nu doar pentru minorităţile sexuale (cu atât mai mult cu cât onoarea, discreţia şi decenţa cu care ele îşi poartă diversitatea ţin mult de trecut, unde reprezentau valori greu de regăsit azi) ci şi pentru celelalte fracţiuni sociale reprezentate de procentul zero-virgulă... O convorbire telefonică a personajului cu o anume Leni mă trimite, pe mine, cu gândul la actriţa Leni Caler, iubirea chinuită a lui Mihail Sebastian. Şi, de aici, la antisemitismul violent al aceloraşi "credincioşi" gardişti. Şi la suferinţele cu nimic mai uşor de suportat ale scriitorului.

Ca şi la Aici Moscova (spectacol al unteatru) mă tem că - în absenţa informaţiilor de cultură generală asupra epocii - şi acest Strigoiul rămâne parcă prea bine codificat spre a fi înţeles de ne-specialişti. Şi pentru că spectacolul a fost produs de Asociaţia Culturală pentru Educaţie prin Artă (ACEA, şi că este parte dintr-un proiect non-profit - aşadar dimensiunea educativă este prioritară pentru producător -, poate că multiplicarea la 5 a exemplarului de ziar care detonează criza din spaţiul de joc, astfel încât fiecare invitat să-l poată răsfoi înainte şi după spectacolul propriu-zis, ar adăuga unele necesare clarificări contextuale.

Altfel, o experienţă interesantă, rafinată, pe alocuri tulburătoare.