Experimentul înseamnă şi risc în proporţie de 50%. Şi cine nu riscă nu câştigă, e o vorbă. Teatrul experimental animă spirite şi talente în cadrul companiilor independente. Actorii migrează de la o companie la alta, oferindu-şi serviciile, punând umărul la realizarea de proiecte pe cât de şocante adesea, pe atât de îndrăzneţe şi avântate.
Reactor-ul clujean şi-a dobândit un loc distinct în peisajul experimentelor de orice fel. Iată de ce tinerii artişti sunt atraşi de acest "cuib de teatru" de pe strada Petőfi Sándor nr. 4 ca spre un loc magic, un spaţiu al împlinirilor şi implementărilor proiectelor în toată varietatea lor explozivă. Desigur, spectatorii au numai de câştigat din eforturile depuse de realizatori pentru a oferi Artă, şi nu surogate "artistice". Printre aceste structuri în mişcare, surprinzător pentru un teatru independent în continuă formare şi dezvoltare, este prezentarea unui music-hall în miniatură derutantă, respectând formula acestui gen de spectacol.
Dar clujenii (restricţionaţi pandemic) au avut totuşi parte de o producţie Proiect 2 şi unteatru (bucureştean) urmărind musicalul Dac-ar avea gură de Alexa Băcanu şi Renata Burcă în regia lui Dragoş Alexandru Muşoiu. Un spectacol viu, antrenant, plăcut, debordant ca amploare muzicală în ansamblu. Şi ce poate fi mai antrenant decât nişte liceeni care cântă şi dansează pe ritmuri ademenitoare? Decorul, fireşte, minimalist, aparţine Oanei Micu, închipuind o sală de clasă cu ferestre şi bănci dintr-un liceu "cu renume". În spaţiul de joc evoluează cinci actori, implicaţi empatic în proiect: Maria Alexievici, Iolanda Covaci, Radu Dogaru, Ionuţ Grama şi Adonis Tarţa. Acesta din urmă se ocupă şi de coordonarea muzicală a trupei, după ce formaţia sa ca artist vocal şi-a spus cuvântul şi în alte montări de gen. Producţie muzicală şi inginerie de sunet - Tiki Horea. Efecte video - Alex Ponoran.
O maşină de scrâşnete zgârie urechea de la bun început, pentru a se lansa apoi pe aripi de melodicitate când duioasă, când agresivă. Este momentul declanşator al nălucirilor legate de nostalgia după anii de liceu ai protagoniştilor. Fluxul amintirilor se împleteşte cu proiecţia în viitor a personajelor, comprimând timpul în scene compacte de redistribuire a efuziunilor sentimentale. La zece ani de la terminarea liceului, ei evocă tirada de anxietăţi, trăiri, sentimente şi frământări ce vizează maturizarea şi căutarea unui loc în lume. Versurile transpuse pe note creează atmosfera specifică păstrării jocului adolescentin în balans continuu, după metoda practicată de poetul Virgil Mihaiu în Legea conservării adolescenţei, unul din volumele lui de tinereţe. În vertijul acestor tulburătoare trăiri, ameninţate de trădări şi resentimente, este strivită sensibilitatea Veronicăi (Maria Alexievici) al cărei interludiu final emoţionează şi dă o notă de tragism, iluminat de înaltă simţire. Frumuseţea şi înaltele valori morale sunt puse în balans. Nonşalanţa avântată a vârstei nechibzuinţelor ostentative e prinsă în cadrul reconsiderărilor amare, târzii. Despre aceste probleme etern umane vorbesc pereţii "liceului bântuit", fireşte, dacă ar avea gură. O fac actorii, angajaţi cu dezinvoltură şi siguranţă în abordarea libretului. Nu lipsesc ironiile şi nostimadele presărate ca picanterii cântate drăgălaş, amuzant, epigramatic. Vocile actorilor se pliază pe modulaţiile scenariului.
Am avut senzaţia că structura muzicală a spectacolului cere cu necesitate o deschidere de altă dimensiune a sălii, spre a face loc sonorităţilor tăioase, puternic ritmate, ce atentează constant la timpanul docil al spectatorului. Dar tinerii preferă să asculte muzica dată la maximum, un delir al decibelilor, ceea ce nu dăunează receptării mesajului în general, dar îngrijorează, sociologic vorbind. E şi ăsta un experiment la urma urmei. Un experiment cu priză evidentă la public.
