În Neighborhood 3, piesa lui Jennifer Haley pusă în scenă de Eugen Gyemant la POINT, pregnanța temei virtualului în viețile adolescenților poate fi citită și ca pretext pentru a aduce în față o altă temă majoră propusă de text, anume relația părinți-copii. Mai interesantă decât analiza efectelor toxice ale jocurilor video este, în regia inedită a lui Eugen Gyemant, punerea sub lupă a realității pretins "corecte" cu care adulții vor să creadă că operează. Dacă adolescenții aparent fără repere ar lăsa deoparte xbox-ul și s-ar lăsa asimilați în realitatea fotoliilor tapițate și a economiei de piață care îi obsedează pe părinți, oare i-ar aștepta cu adevărat ceva mai bun? Deconectarea de la virtual trebuie neapărat să treacă prin realitatea mic-burgheză a unor adulți lipsiți de instincte vitale și de sens pentru a garanta trecerea spre maturitate? Ce are de oferit realitatea amorțită a părinților aflată în concurență cu efectele spectaculoase ale jocurilor video? În încercarea de a răspunde la aceste întrebări, Irina Antonie, Cabiria Morgenstern, Lucian Iftime și Dan Rădulescu schimbă abil mai multe roluri care compun cupluri din adolescenți și adulți ce își dau replica într-un cadru scenic restrâns, dar foarte sugestiv, compus dintr-un gazon de iarbă artificială extins pe peretele spațiului de joc.
Textul autoarei americane nu excelează nici prin profunzimea abordării temelor propuse, nici printr-o dezvoltare suficient de satisfăcătoare a figurilor care, indiferent de nume, vârstă, gen sau preocupări, rămân încastrate în două stereotipuri: adolescenții neînțeleși care se autodistrug manipulați de jocurile video și adulții bine intenționați, dar stângaci în comunicarea cu copiii scăpați de sub control. Chiar dacă jocul celor patru actori nu este lipsit de imperfecțiuni tehnice (intonație nu întotdeauna adecvată, suprapuneri rostire-zgomote ambientale care acoperă vocea actorilor, pe alocuri lipsă de sincronizare la intrări și ieșiri), meritul cel mai remarcabil al distribuției selectate de Gyemant constă tocmai în capacitatea de a da viață unor chipuri umane care evită clișeul moralizator, ducând astfel textul dincolo de zona unei abordări jurnalistice pe marginea actelor abominabile la care duce dependența de jocuri video și, în general, de virtual.
Makaela, Kaytlin, Chelsea, Madison (Cabiria Morgenstern) și Trevor, Ryan, Jared, Blake (Dan Rădulescu) alcătuiesc tabăra adolescenților înghițiți de lumea virtuală (la care se mai adaugă câteva nume care apar doar la nivel de discurs), în timp ce Leslie, Vicki Prichard, Barbara Whitestone și Joy (Irina Antonie) compun, alături, de Steve, Doug și Tobias (Lucian Iftime) grupul antagonic al părinților depășiți de "viciul" copiilor lor. Fiecare scenă - precedată de câte un walkthrough în care se aud indicații din off privind derularea jocului - propune câte o mică "apocalipsă" în cartierul din ce în ce mai fatal răvășit de adolescenții care își iau în serios rolul de vânători de zombi. Neighborhood 3, numele jocului aflat la rădăcina răului, mapează cartierul jucătorilor până la indistincția dintre propria mamă și un zombi-inamic și până acolo unde orice tentativă de comunicare e subminată din cauza neînțelegerilor inclusiv la nivel lingvistic care decurg din această încețoșare a realității.
În cartierul construit pe schema adolescenți iresponsabili-părinți disperați, Leslie este mama melodramatică și ipocrit-burgheză care simte că îi scapă ceva printre degete, dar nu e sigură că poate acționa într-un mod care să conserve și integritatea familiei, și pe a fiicei ei, Vicki e mama aparent emancipată și progresistă care se sustrage de la o formă asumată de responsabilitate adultă sub pretextul respectării intimității fiului Tyler, Barbara e mama "corectă", dar care ratează și ea cu brio întâlnirea cu realitatea din mintea odraslei, în timp ce Joy este convingător încarnată de Irina Antonie în postura de mamă-eroină incapabilă să iasă din paradigma autovictimizării, livrând încontinuu sacrificii și servicii nesolicitate pentru a le putea reproșa cu și mai mult patos kitchos. Steve este tatăl abuzator care vrea ca fiica-aproape femeie să rămână fetița inocentă a lui tati, cu el ca unic furnizor de servicii și deținător al bunului care este corpul fiicei, Doug este părintele setat pe un positive thinking sec care nu are nicio legătură cu temperamentul hiper-sensibil al lui Ryan, în timp ce Tobias, "vecinul cu motocoasa", își arată adevăratul chip sociopat după ce își etalează simpatic valențele de fost hippie, tată a trei "spirite balerine" - toate figuri mediate prin excelenta adaptare a lui Lucian Iftime la registrul de evanghelizator mieros și fals-pios care ascunde niște secrete mai întunecate decât ale celor pe care vrea să-i aducă la pocăință. Chiar și acolo unde nu apar decât la nivelul unor evocări retorice, părinții lasă să se întrevadă același fir roșu: plini de bune intenții, mai mult sau mai puțin responsabili, părinții sunt bântuiți de ideea că urmașii trebuie să reflecte chipul lor, în primul rând, așteptându-se de la ei să fie bogați dacă părintele e bogat, utili societății dacă părinții se cred așa sau puternici dacă părinții se cred așa. Tonul predominant arogant-superior al taților și cel forțat melodramatic al mamelor, însoțit de gesturi și priviri care completează adecvat acest registru, întregește portretul parental prezentat aici.
Caracterul schematic al adolescenților, așa cum reiese din textul lui Haley, este dus într-o zonă mult mai puternică datorită interpretării subtile și pline de nuanțe a lui Dan Rădulescu în rolul mai multor adolescenți pe rând sadici, deconectați, derutați și, mai ales, lipsiți de iubire, în timp ce Cabiria Morgenstern punctează reușit o serie de profiluri de adolescentă adesea scindată între dorința de evadare prin realitate virtuală și dorința imersiunii în realitatea organică a unui corp în transformare. Cei doi atrag atenția și prin calitatea nivelului intervențiilor non-verbale: priviri intense, gesturi ezitante, ticuri angoasante și felul tensionant în care se lasă copleșiți de spațiul ambiental pe care nu îl mai pot controla, anunțând simbolica disoluție finală.
Este interesant de remarcat că inclusiv concepția spațiului - atât la nivel retoric, cât și la nivelul traducerii sale scenografice (scenografie: Maria Nicola) - susține lectura spectacolului din perspectiva amplificării motivului eșecului comunicațional dintre instanțele adulte și cele aflate la vârsta adolescenței. Textul pune în oglindă suburbia reală și cea a transpusă identic în jocul Neighborhood 3 - "Toate cartierele sunt în oglindă, toate cartierele se suprapun...", spune Barbara spre final - creând, prin hipnotizantul joc de lumini și sunete de sirenă (Light design: Dragoș Petrișor, Sound design: Mihai Costache), impresia alarmant-claustrofobică a unui spațiu din care nu se poate ieși viu și în care subdiviziunile, Ultima Casă, Ultimul Capitol și walkthrough-urile se amestecă până la imposibilitatea de mai respira. O metaforă lesne aplicabilă chiar corpului părintelui: adevărata încapsulare se întâmplă acolo unde corpul-adult nu este capabil nici să expulzeze definitiv, nici să prindă în plase de siguranță corpul-adolescent în cădere autodistructivă - abia aici capcana unui joc absurd făcut din angoase și proiecții își arată adevărata amploare.
Prin amestecul de cruzime și tandrețe, prin punerea în lumină, folosindu-se de mijloacele expresiei non-retorice, a fragilității și neputinței de ambele părți, Neighborhood 3 în regia lui Eugen Gyemant funcționează într-un fel care permite întrevederea unei speranțe acolo unde în text nu e decât o înșiruire de orori fără perspectiva unei evoluții vizibile la nivel de conștiință: între micile complicități și sclipiri de afecțiune și solidaritate, se naște perspectiva de a ucide simbolic un eu toxic, dominat de părinți reali și de zombi virtuali, pentru a-și recupera un corp din carne, sânge și hormoni.
(foto: Carol Hruby)