Ei bine, privind scurtmetrajul Interviul / The Interview, scris și regizat de Andrew A. Popescu, am tresărit și am perceput filmul ca pe un bun de tezaur. Și nu atât pentru protagonistă, Tamara Popescu, și pentru cei doi tineri parteneri de replică, cât pentru fotografiile înrămate baleiate de camera de filmat în decorul în care se petrece mica dramă.
Teatrul este o artă a efemerului și am citit chiar că nume mari prețuiau acest atribut. Trecutul este doar o amintire transmisă din generație în generație. Tot mai rare sunt cărțile despre actori, despre regizori și despre spectacole care au fost. Cu ce uimire am descoperit o însemnare potrivit căreia prima Julietă pe scena craioveană a fost întruchipată de Aglae Pruteanu, de la Naționalul ieșean, partener al unui schimb de reprezentații. O sută de ani au urmat până să mai fie jucată aici, de Oana Bineață. Andrew A. Popescu inserează în filmul său o fotografie și zece secunde dintr-o înregistrare, pe casetă video, afectată de timp și de condiționările tehnologice, a spectacolului Mobilă și durere (regia Cristian Hadji-Culea, 1988). O vedem pe Tamara Popescu alături de Ion Colan, o vedem, apoi, într-un scurt prim-plan acordat unei încântătoare fotografii din My Fair Lady (regia Mihai Manolescu, 1987), unde era Eliza Doolitle, alături de marele Ilie Gheorghe. Acestea, desigur, într-o panoramă cu alte ipostaze din studenția și tinerețea actriței. Care, în film, capătă numele Elvira Ionescu, ca un joc cu al celebrei Elvira Popesco.
Ei bine, în sufrageria unei asemenea actrițe, foarte tânărul operator al unei televiziuni locale, pe nume Mihai, interpretat cu candoare de Cătălin-Mihai Miculeasa, rostește un sincer slogan "old school!". Dar nu privitor la teatru, ci la peștele pe mileu, clasicul, deja, bibelou de sticlă al anilor '70-'80, perioada care amprentează decorul, de la mobilier la păpușile aliniate pe spătarul canapelei. Tinerii se amuză, cu duioșie, de artefacte ce au marcat un timp despre care au, eventual, firave amintiri. Mihai, de altfel, își face un selfie lângă celebrul pește, imitând cu umor gura deschisă a acestuia. Așa cum, în pauza inopinată, simțind că trebuie să umple golul de comunicare, ține să aprecieze mașina de cusut. O fotografiază. Pentru ce? Pentru a o posta, desigur, pe insta. Pe ce? - întreabă gazda. "O chestie șmecheră", explică el, scurt. Grimasa Tamarei Popescu, la aflarea acestui răspuns, este o măsură a hiatusului între generații. Reporterița, pe nume Iulia, interpretată de Sabina Brândușe, este și ea tânără, doar că o idee mai spre maturitate, fie și prin problemele de cuplu pe care ghicim că le are. Altfel, amândoi țin să o asigure pe gazdă, cu însuflețire și, practic, cu o candoare pentru care li se iartă totul, cum bunicii și, respectiv, tatăl mergeau la teatru și o admirau. Mihai aventurându-se chiar să menționeze o piesă, ceva cu, parcă, "ruși"... Pelicanul!!!
Sigur, 13 ani de absență de pe scenă înseamnă mult, atâta vreme cât teatrul rămâne strict o artă a clipei jucate. Anunțata revenire a Elvirei, cu Fedra, motivează vizita echipei TV. Drept care își pune rochia de la ultima premieră și se machiază meticulos. Așa se deschide filmul și cu demachierea de încheie, coperți sugestive. În introducere avem și un insert cu cochetăria lui Mihai, atent la frizură, verificându-se în oglinda retrovizoare. Dar gesturile rafinate cu care Elvira lucrează asupra propriului chip sunt o mică bijuterie. O vedem tot prin intermediul unei oglinzi, obținând, astfel, apropierea vizuală. De altfel camera de filmat ține să surprindă portretele expresiilor, în special ale celor două femei (invitația Elvirei, către Iulia, de a-i spune pe nume, e mai mult decât o amabilitate generoasă, devine un semn al plasării celor două personaje pe o aceeași axă a timpului). Orice stop în derularea filmului oferă câte o imagine de sine stătătoare - o expoziție se poate face cu ele!
Chiar dacă e un pic riscant când actorii sunt din teatru. Tamara Popescu este deja și un personaj ce apare pe ecrane, Sabina Brândușe este, parcă, mult mai prezentă în film (numai de-am vorbi de notorietatea de a-i da replică lui Nicolas Cage), dar aici, cu camera atât de aproape și insistentă, se simt și mici distorsionări ale unor expresii. Scenariul este elaborat, cu un fir al succesiunii micilor situații, încât se menține și tensiunea și savoarea așteptării, a elucidării frământărilor Iuliei, camera mutându-se suficient în economia scurtmetrajului. Sunt scene multe și fiecare își cere dreptul la atenție și comentariu.
Povestea alunecă ușor de la formulele șablonarde ale jurnalisticii tot mai superficiale, atât cât apucă să înregistreze reporterița Iulia, spre neputința de a mai continua interviul și bascularea spre Elvira, care se destăinuie stimulată, indirect, de tulburarea musafirei sale. Toată neliniștea ei din urmă, pregătind revenirea pe scenă, confruntarea cu firescul fade out al organismului, se descrie cu simplitate. "Acum suntem chit" este o replică menită să pună capăt jocului tensiunilor. Pentru ca finalul să vină tulburător. După ce atât de convingător rostise un fragment din monologul Ninei (Pescărușul iubit de tatăl lui Mihai), cu o nonșalanță care-l vrăjește pe tânărul cameraman, versul din Fedra (versiunea Racine, în traducerea Elenei Vianu) este o adevărată ștafetă de viață. Elvira pornește cu aplomb
"Osînda mi-e mai veche. Cînd, prin căsătorie,
Tezeu m-a dus cu sine, regină și soție,
îmi regăsisem pacea și traiul fericit."
Și dincolo de chipul concentrat al Tamarei Popescu revin în mintea spectatorului și replica scurtă, privind cadoul primit de la soțul ei: mașina de cusut, și preocuparea de gospodină, cu clătitele, un contrapunct la confesiunea dăruirii scenei, cu prețul absenței copiilor.
Estomparea versului, pierderea șirului, până la tăcere, dublate de intervenția cu volum în crescendo a Iuliei, pe post de sufleor, sunt trecere de generație. Sabina Brândușe capătă o seninătate a chipului, o expresie de o naturalețe admirabilă, se aude fâșâitul paginii întoarse și vocea rostind, deja atentă la sens:
"Și-am înțeles că Venus, cu vechea ei pornire,
în sînul meu sădise blestemul ei: iubire!"
Cătălin Miculeasa este prins în cadru, la rândul său, cu priviri către fiecare dintre protagoniste, atenționat, deja, de hipnotica oprire a Tamarei Popescu.
Ieșirea din bloc, vuietul surd al străzii, salutul tinerilor, au rolul de a oferi un epilog care să tempereze emoția. Sabina Brândușe reușește un zâmbet discret, în final, privind testul de sarcină. Demachiarea Elvirei este, de asemenea, ca liniștea de după furtună. Genele false odată date jos, curge genericul.
Andrew A. Popescu reușește acest film și pentru că, desigur, este despre arta mamei sale, despre universul ei teatral. Colaborarea lor e mai lungă, inclusiv cu Sabina Brândușe, cu directorul de imagine, Robert Cilincă. O parte dintre aceste producții Aureliano Films pot fi văzute pe canalul Youtube asociat.
Peste toate, Interviul este de colecție.