Candid în super-doză de operetă

Teatrul Național de Operetă și Musical "Ion Dacian" propune publicului său un spectacol cât mai ieșit din comun cu putință: Candide, singurul roman al ateului filosof Voltaire, a cunoscut o muzicalizare celebră, semnată Leonard Bernstein, pe un libret de Lillian Hellman, în 1956; apoi, în ediție revăzută și adăugită (1974), ea a adunat o numeroasă echipă de dramaturgie, care a pre(a)lucrat romanul iluministului, asezonându-l cu tot soiul de găselnițe. Chiar și așa, la premieră, realizarea s-a bucurat de o primire ne-entuziastă, deopotrivă din partea criticii de specialitate și a publicului. Popularitatea i-a (par)venit, zice-se, în timp. (Timpul care le rezolvă pe toate, inclusiv - mai nou - prin marketing și publicity) Cu acest pedigree a aterizat ea pe scena cea nouă și primitoare de pe Cheiul Dâmboviței, acolo unde regizorul Andrei / Andrew Munteanu a reușit mobilizarea unor importante resurse umane și materiale pentru un spectacol a cărui principală și necontestată calitate pare a fi ambiția.

65 de interpreți și balerini se perindă prin scenă timp, de aproape 3 ore, desfășurând o poveste picarescă & filosofică de amploare. Din curgerea sa, tumultoasă pe alocuri, fastidioasă pe alte locuri, spectatorul ar trebui să se bucure de o muzică nu tocmai ușor de înțeles, de fredonat sau de reținut. Și să priceapă - din prolixitatea poveștii - mesajul prin care prietenul Ecaterinei cea Mare și ideologul Revoluției Franceze (mdeh, dialectica, bat-o vina!) se străduia, cu înverșunare, cu aplomb și cu liber-cugetătorismul său notoriu, să demoleze teoria lui Leibnitz, după care Dumnezeu "a creat cea mai bună dintre lumile posibile". Ei, aș! Dacă asta e voia Lui, atunci... Și urmează periplul aventuros prin toată lumea, plin de ghinioane, nenorociri, nedreptăți, pagube și suferințe al super-eroului din titlu (Candide sau Optimismul)... în fine, un destin parcă blestemat, dar cu care eroul voltairian se ia curajos de piept, biruindu-l prin propriile-i puteri, și fără nici un sprijin din partea Celui de Sus. Morala: tot mersul lumii se bazează nu pe voia Divinității, ci doar pe raportul cauză-efect. Sfatul / directiva / indicația pe care o primește protagonistul, din partea unui bătrân înțelept, fără barbă și cu picioarele pe pământ, încununează opera filosofică și opereta bernsteiniană: "Munca alungă din noi trei mari rele: plictiseala, viciul și nevoia".

Cu o structură stufoasă, adaptabilă mai curând unui film de mare montare și tare în efecte speciale, povestea rămâne, totuși, greu de priceput pentru publicul de azi al operetei. Nu doar durata reprezentației, dar și ariile - deși cântate în românește, ceea ce e un lucru bun, care ar trebui să ușureze accesibilitatea - sunt, parcă, prea alambicate, adesea neinteligibile (o soluție ar putea fi supra-titrarea lor). Parcă pentru a suplini acest aspect, regizorul creează o suită de tablouri vivante (coregrafia: Bogdan Boantă, Andra Gheorghe), expresive sub aspect plastic și, uneori, foarte îndrăznețe, în care scenografia îi servește intențiile și invențiile (decoruri: Cătălin Ionescu Arbore; costume: Unda Popp). Doar că... acestea rămân ca niște insule într-un ocean. Te bucuri de una și aștepți cu nerăbdare să apară următoarea.

Nici baletul nu mi s-a părut a funcționa întotdeauna la nivelul cerințelor ce decurg din concepția spectacolului, dar poate că tracul premierei a generat anumite desincronizări sesizabile, pe alocuri chiar deranjante.

Dintr-o distribuție ce numără 62 de interpreți, firește că reușești să-i distingi doar pe cei mai din vârful listei: George Vârban (Candid) și Daniela Bucșan (Cunegunda) și Marius Mitrofan (Pangloss) se impun cu precădere prin ponderea lor în acțiune. Desigur, calitățile vocale și actoricești sunt și ele acolo, pe undeva; dar problemele pe care le ridică felul cum sunt configurate personajele reprezintă (după gustul meu!) un serios handicap. Mai departe, ce să spui? Poți la fel de bine să-i lauzi pe un Alois Doboș (Marinarul Portughez), o Irina Onea (soția Pastorului) sau Raluca Ciocă (Regina din Eldorado), ca și pe oricare altu membru al ansamblului interpretativ, puși / puse să se lupte, din greu, cu roluri de pluton, fatalmente ingrate într-un asemenea angrenaj, din care e greu să distingi cine, cum și de ce...

Candid(e) rămâne o tentativă, poate chiar o provocare. Personal, cred că nu e nici destul de musical, nici de operetă. După părerea mea, cât o fi fost el de L. Bernstein... dar ideea de a face operetă comică cu mesaj declarat filosofic, devine o "originalitate" greu de servit.