Slava Sambriș nu doar că a ascuns-o, dar ne-a înfășurat într-o pânză din toate cele patru părți. O pânză sugerând pereții care te închid dar te și expun. Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal (producție, pe textul lui Matei Vișniec, a Teatrului Dramatic Elvira Godeanu, Târgu Jiu) devine un exercițiu de integrare în poveste. Ediția din 2003 a piesei, publicată de Editura LiterNet (de decărcat gratuit aici) consemnează într-o notă finală dramatica soluție regizorală a lui Florin Fătulescu, la premiera absolută din Statele Unite, care încheia spectacolul prin astuparea ferestrei prin care bolnavii mintal priveau lumea și pariau, într-un joc absurd, pe ceea ce puteau vedea într-un petec de lumină.
Slava Sambriș renunță la scenele cu această fereastră, închide complet spațiul de joc, ne închide și pe noi odată cu personajele. Mai mult, ca spectatori suntem ținuți locului, în timp ce personajele sunt aidoma unor duhuri, putând să treacă, prin locuri numai de ei știute, și dincolo de pereții stranii. Fără a se depărta, pentru că le percepem prezența, mișcările, ajungem să le bănuim revenirea, uneori ca o năpustire, alteori ca o insinuare. De altfel, personajul principal, Iuri Petrovski, întreabă într-un târziu, fără să primească un răspuns: "Timofei, cum faci tu că intri la mine cum vrei, când vrei? Că doar e încuiat cu cheia..."
Regizorul ne plasează într-o societate închisă, permeabilitatea fiind exclusiv interioară acesteia, un atribut al controlului. Construcția scenică, semnată Szöke Zsuzsi, ne plasează, ca un întreg, sub un unic proiector uriaș, de plafon. Pâlnia circumscrie în proiecție secțiunea principală de joc, dar izvorul acesta de lumină, central, sugerează structura piramidală a comunismului. De altfel, de la bun început, adresându-se oficial oaspetelui său, directorul stabilimentului enunță: "Concepția noastră științifică despre societate spune că omul se află în centrul atenției partidului."
Dramaturgul ține să explice, în finalul editării piesei, cine sunt personajele istorice menționate în text, ce semnificație au cuvintele unei replici - în fapt un citat dintr-un lugubru raport al poliției secrete sovietice -, ba chiar să dea, încă de la bun început, definiția comunismului. Pentru că, apărută în 2000, piesa deja pare a vorbi despre o lume atât de veche încât puțini își mai amintesc de ea. Matei Vișniec folosește firesc, în replicile personajelor, formulări din nomenclatorul ideologic al epocii. Ele pot fi 'gustate' doar de cei care le-au cunoscut direct, de cei suficient de familiarizați cu textele oficiale de atunci. Un limbaj în slujba propagandei, totdeauna derivat din directive politice aflate într-o dinamică a grupului exclusivist de la conducere, al capriciilor Unicului. Percepția din epocă era, cel mai adesea, dublă, receptorul fiind conștient de stratul oficial folosit fie în baza funcției exercitate, fie în baza instinctului de supraviețuire.
Acum revin la acea 'lumină' unică, de sus. Directorul continua să vorbească oaspetelui în aceeași notă, invocând "lumina mișcării muncitorești", una investită ideologic cu valențe izbăvitoare. Așa cum versificația epocii, ilustrată de Katia, produce în genul: "Stalin! tu ești lumina noastră, da!"
Sub acest con fascicular curge drama imaginată de Vișniec și materializată de Sambriș. Spectatorii sunt în penumbră, la marginea luminii, dar simt proximitatea maladiei psihice, simt presiunea subtilă a conducerii (în primul rând medicale dar nu numai), simt presiunea unui alb dominant. Dacă halatele corpului medical se însoțesc de mici detalii în care pulsează viața, cămășile de forță și scufiile forțează ca până și eventuala duioșie față de un nefericit aer infantil să fie copleșită de spaima față de imaginea stihiei. Machiajul impresionant, asigurat de Lucica Titu, transformă chipurile 'bolnavilor' în suprafețe ale suferinței, bântuite, un semn al coșmarului. Cei 16 azilanți, strânși unul în altul, se impun prin dubla percepție, a unei fragilități emoționante și a unei bănuite amenințări. Cor antic și masă de manevră, controlat strict, dirijoral dar și din postura unui dresor de la circ, se mișcă precum un tot unitar dar se și desface în șiruri în direcțiile trecerilor dincolo. Are și manifestarea de haos, mânecile lungi, agitate, fiind tulburătoare.
Nebunia este greu de jucat. Cei 16 actori, dedicați personajelor pe care le încarnează, cu scene în care au replici consistente ori numai cuvinte de atmosferă, fac un joc demn de apreciere. Este muncă multă în armonizarea grupului, în afluirea pe traseele lor, în cele câteva aglomerări care, de câteva ori, sunt menite și ca treceri de la o scenă la alta.
Sunt chipuri care nu se uită, de-ar fi numai cel al Luminiței Șorop, cum este cazul personajului jucat de Pompiliu Ciochia, rostind invariabil "Ribbentrop-Molotov", este impresionantă relatarea celui care l-a cunoscut pe Stalin, jucat de George Drăghescu, transfigurat în relatarea crucificării țăranilor suspectați că ascund grânele. În ultima treime se apasă puțin pedala accentuării, patetismul se vădește mai greu de reținut, tonul și îngroșarea par mai greu de controlat. Presiunea crește începând cu scenele din ceea ce se descrie în piesă a fi zona liberă a stabilimentului, un joc al autorului, libertatea fiind față de conducere dar, surprinzător, evoluând pe subtila interpretare a revoluției, a unei neclintite respectări a filonului primordial al acestei credințe. "Avem aici și un cerc de studii revoluționare, un cazinou, un Tribunal care lucrează 24 de ore din 24, un club al celor care l-au cunoscut pe Stalin..."
Segmentul de spectacol desfășurat în 'zona liberă' este amprentat de Radu Botar, interpretul lui Ivan Mikadoi Gamarovski, conducătorul zonei libere. Forța lui de mare actor ridică nivelul dramatic dar și îl vulnerabilizează astfel. Forța rostirii face ca tensiunea să se acumuleze ca în niște nori, undeva, departe de spectatori. Astfel că nu mai putem fi solidari cu profilul acelor ființe. Vulcanica manifestare se încheie brusc prin vestea morții lui Stalin. Și dramatismul își caută noi forme de exprimare, practic așteptându-se finalul. Scena fabulatorie cu Stalin și Nadejda vine ca o poveste dinaintea somnului. Coborârea în basm, disiparea în mit și, ca un final metaforic, conservata conducere de la nivelul discret al societății, fără margini în spațiu, își împărtășește 'enoriașii' în cadență. Un final care se percepe abia mai târziu, când impresiile se așază după vârtej.
Coperțile spectacolului sunt asigurate de directorul azilului, interpretat de Eugen Titu. Intrarea în scenă este cu mici ezitări. Apoi chipul în lumină capătă nuanțe multiple, de la amăgitoarea bunăvoință la cinism și duritate. Vocea se modulează în enunțul sloganurilor, onctuos cu măsură în postura de gazdă, cu virulență în agresarea asistentei Katia.
Istoria... este un spectacol ce se sprijină pe triunghiul Director (Eugen Titu) - Asistentă (Simona Urs) - Scriitor (Cosmin Brehuță), cu câteva extensii precum Gamarovski (Radu Botar) și Adjunctul (Dan Calotă).
Dintre toți, scriitorul este intrusul, ceilalți sunt demult în rutina lumii lor, în regulile lor, urmărind pilotajul ierarhic superior. Directorul Grigori și Asistenta Katia au în comun bagheta cu care dirijează mulțimea dresată. La început și la sfârșit (acolo deja la concurență cu stridentul sunet al unui fluier amenințător) chiar pe acorduri evocând circul: Polca italiană a lui Rahmaninov (în interpretarea lui Martin Jones și Richard McMahon).
Venind vorba despre muzică, ea este parte integrantă în spectacol, ingredient major în crearea unei atmosfere care să sugereze spațiul rusesc. Sună fascinant când sunt cântece dinainte de război, un melos surprinzător pentru Rusia Sovietică, păstrând, dramatic, accentele pierdute ale normalității. De multe ori muzica acelui timp era înregistrată în Polonia, în exilul interpreților care, uneori, au fost îngăduiți să revină, au suferit represalii. Slava Sambriș a alcătuit un playlist ce merită un concert în sine, însoțit de poveștile de viață asociate. Prima scenă dintre Katia și Iuri este acompaniată de un cântec al lui Vadim Cozin, un artist care a sfârșit (1994) deportat în Magadan, niciodată reabilitat. Apoi este vocea Olgăi Kamieńska sau a lui Alexandr Vertinsky și, ce surpriză!, a lui Piotr Leșcenko, un artist cu o biografie fabuloasă, viețuind un timp în Chișinău, cântând în Bucureștiul interbelic, mort în temnița de la Târgu Ocna în ciuda speranțelor de a i se aproba întoarcerea, alături de soție, în spațiul în care s-a născut. Iar liantul profund al spectacolului vine de la Ceaikovski, Șostakovici și din nou Rahmaninov.
Amprenta rusească (sovietică, în nuanța ideologică, resimțită în acea lume transformată) este prezentă în detalii (uneori ușor amplificată, ca la prea puternica așezare a paharelor golite de votcă dintr-o înghițitură), inclusiv printr-un subtil lirism. Simona Urs are un rol greu, de împăcat exercitarea funcției cu intransigență și abilitate de acumulare a unui capital de simpatie, cu sufletul dedat artei naive. De la manifestarea absurdei pasiuni compulsive pentru oameni ce l-au cunoscut pe Stalin, o idolatrie tranzitivă, până la clipele de feminitate simplă, profundă. Este, cumva, sub semnul unei 'Lady Macbeth din Mtsensk' (aleasă de Sambriș și pentru lovitura primită de Șostakovici).
În siajul asumării acelui timp al coabitării cu tragicul este interesantă propunerea regizorală de a transforma genul pentru directorul adjunct. Dan Calotă joacă în travesti un rol important în economia piesei, personajul conducătorului secund, adesea ignorat la o privire superficială, dar fiind, uneori, cel care acționează în subterană, diabolic. Feminizarea personajului permite o probă de virtuozitate pentru Dan Calotă (tentat să exagereze de câteva ori) dar și scoate în evidență postura de victimă a Katiei.
Uriașul angrenaj pornit de Slava Sambriș se sprijină pe Scriitor, pe Iuri Petrovski, personajul principal, interpretat de Cosmin Brehuță. Scriitorul imaginat de Matei Vișniec pentru a răspunde unei comenzi a Partidului, aflat, ca fiecare, pe muchia subțire între acceptare și condamnare, își asumă gestul de a spune adevărul. Actorul este ideal prin înseși datele sale, venind cu o atitudine liniștită, cu chip senin, cu promptitudinea răspunsului în standarde ideologice, cu inocența unei biografii validate politic și cu talentul de a da un strop de consistență în formă și fond. Gesturile și tonul replicilor lui Cosmin Brehuță echilibrează totul și dau măsura lucrurilor. Blajin și cu fermitate, cu înțelegere și cu îngăduință, răbdător cu fiecare, oferă fiecăruia ceea ce i se cere, păstrându-și credibilitatea unui refuz. De la ascultarea poeziilor Katiei și până la dezbrăcarea cămășii de forță primite cadou în zona liberă.
Matei Vișniec a dedicat piesa lui Daniil Harms (și tuturor scriitorilor morți în temnițele puterii) și omagiul său se manifestă inclusiv prin felul în care Iuri Petrovski scrie acea comandată istorie a comunismului. Capitolele sunt scurte povești cu tâlc, sunt fabule suprarealiste, sunt translatări ale formelor de exprimare ale lui Harms. A scrie pentru copii, ca o plasare într-un câmp replicat, devine la Vișniec a scrie pentru bolnavii mintal. Texte cu o refracție amplificată spre un public larg descoperind sensuri simple. Scriitorul sfârșește implacabil, cu mânecile cămășii de forță legate: prizonier sau colaboraționist, e victimă. Poate supraviețui doar scrisul. 'Istoria comunismului' a intrat în lume, cuvântul ei lucrează.
Unul dintre bolnavii marcați de câteva onomatopee, mai degrabă perturbatoare pentru atenția de care are nevoie, este interpretat de Valeriu Bâzu (un decan de vârstă omagiat de trupă la premieră). Povestea acestuia, a unui profesor care a proiectat un avion, unul care nu funcționează, în ciuda tuturor intențiilor bune și a măsurilor luate, este una dintre parabolele reușite ce descriu comunismul. Probabil, încă una ce va rămâne ignorată pentru că utopia este mai puternică. Dificile replicile prin care Iuri Petrovski aduce în atenție un cuvânt sensibil în comunism, sensibil și azi: "u-to-pi-e-e-e-e-e".
Slava Sambriș a introdus în spectacol, în acel crescendo al scenei din zona liberă, mica defilare a grupului statuar Marx, Lenin și Stalin, troica degenerescentă inevitabil. Măștile butaforice produc amuzament dar și o umbră, pot stârni reacții diferite. Multiplicarea măștii lui Stalin, între bolnavii ce își raportează viața la acest simbol, are un sens în istorie, dar diseminarea ține mai mult de cei trei.
Aplauzele s-au stins, publicul a ieșit din sală, am mai zăbovit în preajma recuziterilor strângând fiece piesă de pe inventarul spectacolului. Masca lui Marx, lângă pânza roșie care a fost uniforma unui unic înțeles, părea să zâmbească de pe masa de dincolo de cortină.
U-to-....
Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal
de Matei Vișniec
Regia Slava Sambriș
Scenografie: Szöke Zsuzsi / Costume: Ana Maria Nanu, Aurelia Ularu / Machiaj Lucica Titu
Distribuția: Iuri Petrovski - Cosmin Brehuță / Katia Ezova - Simona Urs / Grigori Dekanozov - Eugen Titu / Stepana Rozanova - Dan Calotă / Corpul medical - Cornelia Diaconu, Sorin Giurcă, Cristinel Dobran / Ivan Mikadoi Gamarovski - Radu Botar / Bolnavul 1 (Piotr) - Adrian Șerban / Bolnavul 2 (Ivan) - Bogdan Constantin / Bolnavul 3 (Ribbentrop-Molotov) - Pompiliu Ciochia / Bolnavul care l-a cunoscut pe Stalin - George Drăghescu / Bolnavul 4 (Emilian) - Vlad Rădulea / Bolnavul 5 (Boris) - Mihai Rădulea / Bolnavul 6 (Slivinski) - Iulian Marinescu / Bolnavul 7 (Salomon) - Adrian Popescu / Femeia 1 (Kukina) - Luminița Șorop / Femeia 2 - Ana Negrescu / Femeia 3 (Aleluieva) - Georgiana Enache / Femeia 4 - Adelina Puzdrea / Femeia bătrână - Rodica Gugu Negrescu / Profesorul - Valeriu Bâzu / Timofei - Vlad Fiu
Foto: Albert Dobrin.