Dans macabru - farsa lui Ionesco - Jocul de-a măcelul

"La maladie s'en va" spune un personaj în scena finală din Jeux de massacre, una din piesele din perioada mijlocie a teatrului lui Eugène Ionesco, replică ce concentrează exact situația din aceste zile, dansul macabru în care maladia dispare apoi reapare mai atroce ca înainte. În această stare de nesiguranță ce se prelungește, Beatrice Rancea a decis să reia textul montat în studenție, în 1993, cu speranța ca premiera să coincidă cu sfârșitul pandemiei, dar nu, la fel ca în piesă suntem prinși într-o situație limită "nous sommes pris au piège. Comme des rats.".

Omul negru joacă șotron pe străzile orașului, scena de început anunță un joc capcană în care sunt prinse treptat toate personajele, o promenadă aiuritoare, costume stridente, replici la fel, gesturi exagerate și subiectul momentului "boala asta", remedii și zvonuri, conflicte care se sting cum se aprind pentru că jucătorii cad secerați și cel mai viu / autentic moment e momentul morții, o teatralizare intenționată, moartea ca spectacol. Dacă într-o piesă anterioară, Tabloul, "o păpușerie", cum îl numește Ionesco, o piesă de bâlci, integra elementele de circ, violența exagerată, jocul actorilor cât mai apropiat de cel al clovnilor, aici, tot un joc de bâlci, "un jeu de massacre", clovnilor li se adaugă marionete și alte figuri comice.

Beatrice Rancea mizează pe o structură a jocului serios amplificat de opera bufă, urmează structura dramatică specifică teatrului ionescian, gradarea situațiilor, stărilor, o accelerare a mișcării, a mecanismelor, o succesiune de episoade în care tensiunea se acumulează, disconfortul se insinuează și dispare, se dizolvă în comic. Lumea e o imensă farsă, nu tragicul, ci ridicolul, derizoriul domină condiția umană (de altfel într-un interviu pentru The Paris Review, Ionesco recunoaște că preferă sintagma "theatre of derrision" folosită de Emmanuel Jacquart în locul celei de "theatre of the absurd" a lui Martin Esslin.)

Scenografia realizată de Vanessa Beca funcționează foarte bine în unele episoade, în altele este aproape absentă. Situații limită și personaje tipice se suprapun într-un ritm alert. Episodul trei, cazul unui ipohondru, exprimă exact amocul de care sunt cuprinși cetățenii, obsesia dezinfectării e rezumată de replica "pereți etanși, inima impenetrabilă", iar Marian Politic în rolul "marelui ipohondru" e și nevrotic și mizantrop și terifiat în interacțiune cu servitorii lui - scena e jucată într-un ritm accelerat și efectele sunt maxime.

La fel se întâmplă cu secvența evadării: apariția neașteptată dintr-o trapă luminată a unuia dintre evadați (Nicolae Poghirc), combinezonul alb-negru ce amintește de costumele de baie retro, din anii '20, atmosfera tot din zona filmelor alb-negru. Cuplul de evadați e avertizat că afară îi așteaptă un pericol mult mai mare, de neimaginat. Nicolae Vicol, temnicerul cu tichie de clovn e însă la fel de periculos, "costumul", privirea, mișcările contorsionate disimulează și expun simultan latura subversivă, întunecată a acestui Joker, ce se bucură de jocul de-a șoarecele și pisica cu cei doi deținuți: "Încercarea moarte n-are / are?". Finalul este neașteptat, primul deținut își asumă riscul, evadează, "pentru binele partidului", are o misiune; mult mai precaut, al doilea deținut (Cătălin Vieru) își găsește sfârșitul în mâinile temnicerului, care îndeplinește asasinatul ca un act gratuit, tipic clovnului iresponsabil, amoral, al acelui gen de "maniac dezechilibrat" pe care frații Marx și filmele lor l-au făcut faimos.

Tot în cuplu evoluează Claudiu Bleonț și Adrian Andone, doi "burghezi", tot personaje cu mască, sub raza unui reflector, dialogurile lor au ceva din "marea trăncăneală" a eroilor caragielești, un întreprinzător și un egoist "provizoriu", care lasă altora meseriile imprudente, dar nici ei nu scapă de epidemie. Interesantă e interacțiunea cu publicul, replica direcționată spre sală "Te uiți și vezi în jurul tău oameni." și slalomul printre spectatori, fuga disperată de teama contaminării.

O structură simetrică este experimentată în două secvențe, două toposuri, hanul și casa particulară în jurul cărora se învârte același personaj sinistru, călugărul negru. Acțiunea e simultană, scena etajată, sus, fata, mama (Corina Druc, famme fatale) și servitoarea se pregătesc pentru un bal clandestin, în fundal se aude La vie en rose, jos, călătorul însetat de la han și servitoarea ce sosește cu halba de bere. Nici fata nu apucă să se bucure de bal, nici călătorul de bere, mor brusc, țipătul servitoarelor "Ajutor!" e simultan.

În aceeași structură sincronă este și secvența îndrăgostiților, o imagine în oglindă, interpretare intensă și expresivă a celor două cupluri, Monica Ardeleanu și Adrian Andone, Irina Danciu și Dragoș Măceșaru, replicile reluate, cu un efect polifonic, bucuria revederii se transformă rapid în panică, deznădejde, fiecare pereche este atinsă de maladie, iminența morții e cea care tulbură echilibrul, schimbă replicile, reacțiile personajelor.

Beatrice Rancea practică în Jocul de-a măcelul o regie de intervenție, renunță la unele episoade, introduce un element surpriză, discursul la televizor, prin care Mircea Dinescu - figura autorității - anunță boală necunoscută ce "s-a răspândit în localitatea noastră". Sunt trei segmente video, o sinteză a comunicatelor prezentate de televiziuni în această perioadă, un fel de parodie încercând o complicitate cu publicul, un zâmbet cu subînțeles, un zâmbet de cunoscător. Mult mai polemice sunt intervențiile oratorilor, deja întinși cu lumânările pe piept, teoriile conspirației, incitarea la revoltă, surprind idei și situații extrem de actuale, boala, "o născocire a autorităților", refrenul "Jos conducătorii!", toate reflectă cele mai presante temeri ale prezentului. Foarte convingător este Ștefan Cepoi, cuvântarea lui arată o perfectă tehnică a rostirii scenice.

Apogeul exagerărilor se produce în scena confruntării doctorilor, o "gâlceavă" între știință și misticism în stil de operă bufă, textul fiind rostit pe muzici din arii faimoase (Brindisi, Habanera, La Donna e mobile și Fluturaș nu mai ai aripioare din Nunta lui Figaro) dar și pe o piesă dintr-un musical cu accente rock - Don't Cry for Me Argentina, sau pe French Can-can, un melanj de stiluri, un vodevil energic. Dar actorii nu joacă mecanic comedia, nu schematizează, ci provoacă, agită lucrurile, baletează pe Lacul Lebedelor și cântă "Noi cei care credem în știință".

Singura certitudine e iubirea, acesta este mesajul din final, copiii îndrăgostiți din Prolog reapar într-un decor apocaliptic, iar dialogul Bătrânul-Bătrâna, personaje permanente în teatrul lui Ionesco, e preluat de mai multe cupluri într-un performance poetic-patetic, "vom fi alături, asta e fericirea", iubirea atât de vie, de intensă încât vor să fie împreună și în moarte. Finalul paradoxal e întregit de moartea în direct, la TV, a funcționarului care anunță finalul epidemiei, urmat de ritmul triumfalist din Oda bucuriei. Și da, aplaudăm și știm că suntem prinși cu toții într-un dans, Totentanz (horă a morții) sau imnul bucuriei.

Teatrul Național "Marin Sorescu" Craiova, Stagiunea 2021-2022
Jocul de-a măcelul
de Eugène Ionesco
traducerea: Marcel Aderca
Regia, ilustrația muzicală și mișcarea scenică: Beatrice Rancea
Scenografia: Vanessa Beca
Asistenți regie: Ioana Andone, Karyna Florița, Lucian Vlăsceanu / Asistent scenografie: Adelina Galiceanu

Distribuția: Adrian Andone, Monica Ardeleanu, Gabriela Baciu, Claudiu Bleonț, Ștefan Cepoi, Anca Dinu, Corina Druc, Dragoș Măceșanu, Nicolae Poghirc, Marian Politic, Nicolae Vicol, Cătălin Vieru, Ioana Andone, Andreea Boldeanu, Mihaela Dobre, Irina Danciu, Karyna Florița, Alexandru Geicu, Simona Grîcleanu, Elena Raluca Ianichi, Roxana Mutu. Cu participarea extraordinară a lui Mircea Dinescu
Figurație: Nicușor Alin Stan, Nicolae Guran, Nicolae Nărămzoiu, Mihai Nicolae Dumitrașcu.