Matrix-ul din 1999 ne vorbea despre dragostea care învinge totul, dragostea care îți dă superputeri, dar și despre spiritul uman, împilat de tehnologia pe care a creat-o (aici se situa în tradiția Odiseii Spațiale și a seriei Terminator), despre nevoia de libertate și de zbor. Teme mari, impresionante, înghesuite cu succes într-un pachet foarte bine echilibrat. După două decenii, previziunile filmului nu numai că au început să se adeverească, dar au demonstrat că cinema-ul american are vocația de a se plasa în avangarda ideologică a marilor transformări tehnico-economice, militaro-industriale și politice. Un aparat cât o palmă a început să domine timpul fiecărui individ. Nimic din ceea ce trăim nu mai pare dezlegat de acest artefact, începând cu banalele apeluri telefonice, rețete de prăjituri, harta orașului în care te miști, până la viețile altor oameni, care ni se oferă cu insistență spre a le spiona în detaliu. Pe deasupra, un virus dubios a venit să agraveze izolarea fizică și mentală a indivizilor, încă și mai absorbiți în lumi și ecrane oled. Un alt film recent critică tehno-mogulii, societatea virtuală și confiscarea cotidianului: Don't Look Up.
În 2021, filmul The Matrix Resurrections este conștient de toate aceste transformări istorice, dar și de propriul loc în istoria filmului SF. Auto-referențialitatea sa este pregnantă: refilmează aproape cadru cu cadru secvențe din filmele originale, imagini subliminale sunt introduse pentru a sublinia ecoul lor în personajele noului film, cifrele 0 și 1 curg ca o ploaie verde pe ecranul negru, dar se regăsesc și în numele orașului "IO", pisica neagră - una din cele mai faine găselnițe pentru ilustrarea unei erori în simularea digitală - sare de câteva ori în ochi, ca și iepurele din Țara Minunilor, legendara secvență cu pilula roșie ajunge să fie chiar proiectată pe fâșii de pânză, într-o sală de cinema. Noul film își comentează nu doar propria mitologie, dar și propria artificialitate, sau caracterul de simulacru / artefact media. Prin acest demers, filmul devine meta-referențial. Eroul său - Thomas Anderson, este autorul unui joc (PC game) numit... The Matrix, în care personaje sunt chiar el și eroina din vechea serie (Trinity). Din ficțiunea acestui joc pleacă drumul către realitatea dihotomică a lumii din Matrix, și anume o realitate a unui trecut uitat (făcând cu ochiul altui clasic SF al anilor '90 - Total Recall), dar și o realitate a lumii din spatele iluziei (lumea virtuală sau simularea construită de "mașini").
Resurrections se preocupă și de actualizarea universului SF pe care l-a creat, atât de nou și îndrăzneț la sfârșitul anilor '90. Abia apăruseră celularele, personajele se teleportau în lumea virtuală prin receptorul unui telefon analogic. Acum, noul pare desuet, orice efect vizual se naște bătrân din supa digitală. În schimb, ambițiile intelectuale ale filmului, deși vechi, rămân pururi actuale: întrebările despre natura și structura realității, teoria liberului arbitru și a predestinării. Cum definim realul sau ceea-ce-este (în termenii lui Aristotel)? Nu cumva lumea în care trăim este o iluzie? Prima întrebare stă la baza credințelor și ideilor religioase, dar și a Metafizicii ca studiu filosofic. A doua întrebare exprimă, în vremuri de mari spaime și incertitudini, nevoia unei certitudini mai mari în legătură cu lumea vizibilă și palpabilă. De departe cea mai importantă temă actualizată de Matrix este trezirea din somn, ilustrată prin memorabilele scene ale omului ridicat din coconul creat de mașini pentru a-i recicla energia vitală. Sfinții Părinți interpretează întreaga noastră viață pământeană ca pe un somn sau ca o noapte din care vom ieși la Lumină, iar Sfântul Vasile cel Mare exprimă aceste idei prin cuvinte cutremurătoare, pe care le-am mai citat cu alte ocazii (vezi aici): "... ne dăruiește nouă, Doamne, cu inimă neadormită și trează să petrecem toată noaptea vieții acesteia așteptând venirea Fiului Tău și Dumnezeului nostru, Judecătorul tuturor, nu culcați și dormind, ci priveghind și cugetând la lucrarea poruncilor Tale..." (Psaltirea Proorocului și Împăratului David, Catisma Întâi, Ed. Mitropolia Olteniei, 2007, pag. 25)
Autoarea Lana Wachowski dovedește o imaginație debordantă și o voință de a reedita succesul filmului original. Cred că este vorba și de o presiune a studiourilor Warner Bros., care i-au dat o nouă șansă după eșecul răsunător de box-office al lui Jupiter Ascending (2015). Partea tehnică nu îi vine întotdeauna în întâmpinare. Scenele de luptă sunt mediocre și, per ansamblu, inutile. Lipsa fratelui, devenit între timp și el femeie, se poate adăuga la neputințele filmului. Pe de altă parte, muzica este excepțională, reușind să recreeze atmosfera amenințătoare și tensionată a filmelor vechi. Keanu Reeves este un actor submediocru, dar charisma lui electrizantă susține filmul într-un mod aproape de necrezut. În viața "reală", el este un om blând și foarte generos, iar această bunătate este imprimată automat în personajele pe care le întruchipează. Nu înțelegem de ce apar personaje vechi, jucate de actori noi (Morpheus, Smith), cine sunt acestea acum, de ce se întâmplă multe dintre lucruri, sau de ce se îngrămădesc personajele în anumite locuri. Explicațiile vin prin dialoguri abracadabrante și pripite.
Cea mai deșteaptă alegere a autoarei a fost concentrarea acțiunii pe relația dintre Neo (alias Thomas Anderson) și Trinity (alias Tiffany) - îmbătrâniți, uitați și regăsiți în labirintul noului Matrix. Iluzia (simularea) este încă și mai parșivă decât cea inițială, coordonată acum de un robot cu chip de psiholog, capabil să încetinească mișcarea timpului și să manipuleze traiectoria gloanțelor - așa cum putea Neo în vechile filme. Savuroase rămân întâlnirile dintre el și ea (de exemplu cea din cafenea), în care eroii simt că ceva nu este în regulă cu viețile lor, parcă totul ar fi o țesătură croită fals, o haină care îi strânge. Ego-ul spectator din urmă cu 20 de ani nu le-ar fi apreciat la fel de mult, căci atunci bătăile kung-fu cântăreau mai greu printre preferințele noastre de puștani, dar poate că aceste momente sunt singurele care merită atenția noastră.
Noul Matrix apare pe fundalul evoluțiilor recente în domeniul digital al metaversului - o augmentare a realității și o alunecare progresivă a acesteia spre virtual. Meta este un cuvânt de origine greacă, "element de compunere însemnând "după" sau exprimând ideea de transformare, de schimbare" (dex). Cuvântul / conceptul a devenit foarte uzat în ultimii ani (ca și prefix-ul post-), pregătindu-ne, progresiv, pentru lucrurile nemaivăzute și din ce în ce mai bulversante ce stau pitite după colț. Totodată, "Meta" este noua denumire a conglomeratului tehnologic Facebook, iar simbolul său este un 8 culcat - simbolul infinitului, pe care șeful companiei îl descrie spunând că "întotdeauna există mai mult de construit". Această nouă direcție, precum și avansarea cercetărilor legate de inteligența artificială ne arată cât de mult își dorește lumea actuală să se apropie de lumile imaginate ieri în filmele și romanele SF.