De ce-am plecat, de ce-am mai fi rămas? - Dispariții

Dispariții. Text scris de brașoveanca Elise Wilk în 2019, tradus în maghiară de Mária Albert și montat de Sebestyén Aba la Yorick Studio din Târgu-Mureș (premiera: 18 septembrie 2019), ulterior publicat, bilingv, de Editura LiterNet un an mai târziu (disponibil online gratuit aici). Pe 14 ianuarie 2022, Dispariții și-a avut premiera absolută în limba română la Teatrul Andrei Mureșanu (TAM) din Sfântu Gheorghe, în regia lui Cristian Ban și în prezența autoarei.

Populația germană din Brașov. Toamna lui 1989: un singur gând, plecarea spre Germania Federală. Finalul lui 1944: un singur gând, evitarea plecării în gulagurile sovietice. Ultimele zile din 2006, înaintea integrării României în UE: parte din cei plecați în anii de dinainte și de după '89 îi vizitează pe cei, puțini, rămași.

Pe de o parte, istoria unei comunități supusă forțelor istoriei, căutând căi de supraviețuire în condiții de război ori dictatură. Uneori, a pleca e aproape obligatoriu, alteori, a rămâne e singura soluție. Există, mereu, excepții.

Pe de altă parte, istoria unei comunități ai cărei indivizi sunt liberi să-și construiască destinul în condiții de pace, democrație, granițe deschise. Fiecare ar trebui să aleagă pentru sine în acord cu propriile opțiuni de viață. Există, mereu, excepții.

Cristian Ban își construiește spectacolul cu empatie, umor și candoare. Montarea sa privilegiază individualitățile (cei 6 actori joacă, în fiecare dintre cele 3 episoade temporale, personaje clar definite, nu mereu aceleași, nu mereu în viață), conturând, în același timp, din destinul și vorbele acestora, atât portretul colectivității etnice, cât și cel al orașului (nenumit) și țării.

În fiecare dintre cele 3 părți, personajul care nu mai e / care încă nu e joacă rol de ghid, prezentându-ne personajele care sunt și însoțindu-le, când și când, cu oarece comentarii de tip voice-over. Uneori, actorii ne privesc complice, strecurând, din priviri, oarece comentarii tandru-ironice. Pasajele muzicale subliniază anumite episoade cu tonalități discrete, molcome, învăluitoare.

O uriașă fereastră dincolo de care se zărește albastrul cerului. O perdea albă, un lampadar asemenea, o masă, scaune și cele mai multe dintre haine în nuanțe de bej (restul albe), luni, ani, arbori genealogici, fulgi de zăpadă proiectați dincolo de geam (scenografia: Irina Chirilă, animație: Ágota Ördög-Gyárfás).

Ghidajul de la începutul fiecărui episod e rostit cu voce egală, caldă, ce refuză să insiste pe dezvăluirile (cel mai adesea) tragice pe care le livrează. Logodnicul care nu mai e (Sebastian Marina), fiul încă nenăscut (Iulian Trăistaru), tatăl / soțul / gay-ul care a murit (Costi Apostol) se asigură că cei lângă care au trăit / vor trăi mai au, preț de un spectacol, șansa unei vieți proaspete. Dacă e adevărat că cei care nu mai sunt mai există doar datorită amintirii celor care le-au supraviețuit, atunci, la rândul lor, poate că supraviețuitorii sunt protejați de zâmbetul protector al celor care îi privesc fără a fi văzuți (există, mereu, excepții).

Porțiuni din textul Elisei Wilk asigură contrapunctul acestei atmosfere cvasi-idilice. În fiecare dintre epoci, oamenii în carne și oase au slăbiciunile, egoismele și imperfecțiunile lor. Logodnica (viitoarea mătușă) Elenei Popa se cam îndrăgostește de inginerul lui Costi Apostol, cel în a cărui garsonieră era vorba să poposească doar ca măsură de protejare în fața furiei soldaților sovietici și autorităților românești pe cale de sovietizare. Strivită de prezența angoasantă a Securității, mama Ancăi Pitaru fuge din țară chiar înainte de revoluție, tatăl lui Iulian Trăistaru la câțiva ani după, lăsând-o în urmă pe fiica Mădălinei Mușat. Peste alți ani, Mădălina Mușat e la rându-i mamă (a fiicei jucate de Anca Pitaru!) și are marea-i confruntare (de idei, frici, ipocrizii și vise) cu unchiul lui Sebastian Marina, revenit în vizită pe meleaguri natale după 20 de ani de Germania. Peste toate veghează mătușa (cândva, logodnică) Elenei Popa și casa care va dispărea împreună cu ea.

Dispariții ciupește (a se citi ironizează) în egală măsură decizia de a pleca și de a rămâne. Indiferent de epocă, indiferent de personaj. Alegerile în libertate sunt supuse acelorași șanse de (ne)reușită ca și cele din vremuri de război ori dictatură. Cu toții suntem pasibili de consistente porții de regrete, de (auto)minciuni, de disperare. Pe toți ne vizitează demonii împăunării cu propriile realizări, blamării altora pentru propriile eșecuri, fugii de propriile sentimente. Cu toții ascundem, în spatele măștilor succesului ori vehemenței minimalizării aproapelui, aceeași nevoie / poftă de celălalt.

Spectacolul de la TAM e cald, bun și frumos ca oamenii care l-au construit. Și așa cum sunt, uneori, nopțile senine în porțiunea aceea de depresiune care unește Sfântu Gheorghe de Brașov, când munții de jur împrejur și zâmbetul protector al celor care privesc fără a fi văzuți veghează asupra noastră ca și cum am fi împreună, fericiți și nemuritori.