Oameni din nord - Album de familie

Despre dramaturgul norvegian născut în 1978, pe nume Fredrik Brattberg, găsești, poate, mai multă informație pe Google decât despre conaționalul său din secolul XIX Henrik Ibsen. Și când constați cât de subțire este unul din textele lui în comparație cu orice piesă a gigantului Ibsen, te apucă râsul sau furia că pe grila informației electronice scara valorilor arată atât de dramatic răsturnată și confuză pentru neinițiați.

Este, desigur, efectul norocului de a trăi în plin ev IT, asfixiat de cuantumul de documente la îndemâna oricui. Abia debutează un poet sau un cântăreț și el devine brusc și definitiv vedetă pe facebook. Asta nu e rău dacă internautul are simțul valorii, căci ușor poți fi păcălit de utilizatorii darnici cu like-uri gratuite ce cresc numaidecât cota celor vizualizați fugitiv.

Cam așa ceva mi se pare că se întâmplă și cu dramaturgul și muzicianul Fredrik Brattberg, după ce am văzut spectacolul Teatrului Aureliu Manea din Turda cu două din mini-piesele / textele lui reprezentate în tandem sub titlul Album de familie. Vreau să spun că nu am căzut pe spate nici după ce am aflat că Fredrik Brattberg a primit Premiul Ibsen în 2012. Proiectul turdean a fost propus de regizorul Ioan Ardelean, profesor la Facultatea de Teatru Târgu Mureș, se vede, un tip informat și interesat cu ce se vântură nou pe piața teatrului european. Avem nevoie și de această deschidere. Produsul teatral realizat a fost posibil cu sprijinul și suportul Leah (?) în cadrul Asociației Dramaturgilor Norvegieni.

Atenția majoră a dramaturgului se fixează pe relațiile interumane. Prima secvență, Călătorie de iarnă, ne introduce în imensitatea albă, glacială, a mediului norvegian, unde într-o casă izolată se naște o fetiță, primul copil al cuplului de tineri căsătoriți Alfred și Anne. Fericiți de apariția ei, tinerii nu știu cum să procedeze și cum să se apropie de noua făptură. Ei au, ca toată cohorta de angajați pentru a putea supraviețui, obligații contractuale pe care trebuie să le onoreze, iar când apare în locuința lor mătușa (interpretă Doina Șoproni) avem senzația că micuța a fost abandonată de cei doi. Dorința lor de a repara greșeala făptuită din nepricepere aduce în față problema depărtării de un spital, ceea ce duce la o cursă terifiantă cu trenul, nefinalizată în fața spectatorilor. Senzația de răceală temperamentală, specifică spiritului nordic, în contrabalans cu disperarea, e întreținută cu prudență declamativă de cei doi interpreți - Grațiela Bădescu și Valentin Oncu.

Plutirea în acest spațiu al izolării și singurătății e subliniată prin imaginile hibernale filmate din trenul legăturii cu lumea de dincolo de ei înșiși. Un frig familial, interior-exterior, sesizat de Alfred începând de la mâinile fetiței, tranzitează spațiul scenei și decorul simplist conceput de Măriuca Ignat. Decor rămas neschimbat și pentru a doua secvență, ceea ce indică o continuare a subiectului, dar trama din Eterna întoarcere e cu totul alta. Spre a nu duce în eroare spectatorul, pentru cele două secvențe trebuiau două actrițe, nu una singură - Doina Șoproni apărând în două roluri diferite, ceea ce derutează.

Dacă prima secvență stă sub semnul unei bizarerii moderate, secvența secundă descumpănește spectatorul prin repetitivitatea morții ca virtualități imaginative ale despărțirii de părinți. Sunt analizate reacțiile părinților îndurerați de pierderea fiului lor în flash-uri comice cu gust amar. Gustav (interpret Cătălin Florea), tânăr deșucheat, unicul copil al unui cuplu de tradiționaliști, moare și reapare succesiv, de fiecare dată impresionând diferit pe părinți. Un frig lăuntric se insinuează și aici, în această comedie neagră susținută pe linia de plutire de Doina Șoproni și Ginuc Crișan, amândoi pendulând în interpretare între normalitate și delir instalat prin multiplicarea grotescă, suspect gratuită, a fețelor morții. Un liant al secvențelor e, desigur, studiul asupra ipostazelor maternității (de la bebeluș la tânărul rece, puțin atașat de părinții lui).

Deși portretizate și în linii comice uneori, un comic involuntar mai ales, personajele par a fi apăsate de greul unei existențe searbede. O bună rezolvare regizorală e intrarea actorilor din cele două laterale, precum și plimbarea lor încoace-încolo înainte de începerea spectacolului. Se creează astfel impresia unei permanente căutări și legături între reprezentanții speciei umane risipiți la întâmplare în mediul existențial. De fapt, sunt luate în colimator scenic comportamente obișnuite ale oamenilor din nord, cu spaimele și cu tracasările lor cotidiene.