Din lista de actori angajați ai Teatrului Național, Dragoș Pop a ales ce a considerat mai bun pentru implementarea proiectului demarat cu șase luni în urmă. El consideră că a făcut cea mai bună alegere. Așa să fie? Dacă Ioan Isaiu și Radu Lărgeanu ar fi avut cu 15-20 de ani mai puțin, actorii ar fi fost mai apropiați de veridicitatea vârstei personajelor, poate și de spiritul lor. Unde mai pui că izolarea pandemică le-a adus și câteva (multe) kilograme în plus. Personal, mă împac greu cu imaginea unui Rică Venturiano durduliu, caraghios, nu-i vorbă, simpatic în fond, dar excedat de atributele unui "coate-goale", "mațe fripte" amenințat cronic de inaniție, după prototipul impus personajului de Radu Beligan prin subțirimea sa. Oricum, Radu Lărgeanu e un studinte în drept cam trecut, de aceea mai puțin credibil. Dacă marșăm pe comicăriile lui, e ok. Dar regizorul s-a bazat pe abilitățile actoricești, mai mult decât pe fizic și din acest punct de vedere prestația lor e la înălțime, indubitabil. Cuceritoare chiar. Isaiu proiectează pe Chiriac în zona macho, cu deprinderi telenovelistice, în vreme ce Lărgeanu înnoadă șirul caraghioslâcurilor cu evidentă priză la public.
Pe de altă parte, alegerea regizorului are un temei: interpreții, toți interpreții, sunt îndrăgiți de public și asigură succesul. Cu această ocazie se face simțit gustul spectatorilor pentru actori, se poate vorbi chiar despre un cult al actorului la spectatorul clujean, ceea ce înseamnă, mai întâi de toate, împlinire și comprehensiune în acolada valorilor teatrului.
Interpretele feminine din distribuție, Ramona Dumitrean și Romina Merei, au trecut mai bine prin izolarea pandemică, menținându-și siluetele și atractivitatea. Veta, interpretată de Ramona Dumitrean, conferă senzualitate și adevărată simțire de îndrăgostită personajului. Ea este o femeie cu capul pe umeri, amantă și stăpână deopotrivă, știe să îmbine rolurile, dar e chinuită zdravăn de "ambițul erotic". La fel ca Zița, sora Vetei, care în interpretarea Rominei Merei apare în postură de amorezată zăludă, isterică, devorată ilar de flacăra iubirii. "Deh! (zice Jupân Dumitrache reflectând) Ale tinereții valuri".
"Ambițul politic" e redat în susținut regim comic de Ovidiu Crișan și Miron Maxim. Jupân Dumitrache și Nae Ipingescu sunt jucării tragi-comice întâlnite la margine de București sau oriunde în sudul periferic românesc. Amândoi nutrind sincere sentimente patriotice, alimentate din citirea căznită a ziarului Vocea patriotului naționale, din care nu pricep nimic, dar se grozăvesc mai presus de toate. Specific național. Despre Jupân Dumitrache al lui Ovidiu Crișan putem spune astăzi că e un bărbat stresat. El e prins într-un continuu parapon nevrotic până în finalul expozitiv, când ițele intrigii se descâlcesc. În capul lui sunt numai bagabonți vicleni și insistenți care atentează la "onoarea lui de familist". Miron Maxim (Nae Ipingescu) învelește în servilism personajul, secondându-l umil și grotesc pe "chiristingiu". În rolul lui Spiridon regizorul a preferat pe Alexandra Tarce în travesti, veritabil spiriduș, dirijat și profitor, care știe tot dar face pe prostul în avantajul său.
Întreaga atmosferă a piesei respiră acest parapon generalizat. Personajele își trăiesc supărările, necazurile și obsesiile lor cu ciudă și aprigă dorință de răzbunare sau împlinire. Totul e ambalat strident în hazul și cariaghioslâcul specific caragialian. Regia merge aproape de text, fără să dezvolte chițibușerii anexe. Roaba cu lalele e o excepție, o găselniță superfluă, totuși.
După numeroase montări ale piesei cu scenografie masivă, construită pe două nivele (în montarea lui Andrei Mihalache de pildă Chiriac ajunge direct în patul Vetei printr-o trapă), Dragoș Pop propune un decor simplu, orizontal, o curte de la periferie, cu panouri expuse ca la o firmă de prezentare de zidărie din prefabricate. Niște coloane de piatră insinuează starea materială a negustorului. În intenția scenografei, Jupân Dumitrache vrea să-și renoveze casa și totul e scos în curte. Cheresteaua lipsește cu desăvârșire din curte, nu că ar conta, dar o semnalez ca pe o ieșire din șablon. Totuși, un posibil trunchi de copac dăltuit e folosit la un moment dat ca măsuță. Adriana Grand adaugă un budoar în dreapta și o ingenioasă cușculie, dulap-coșmagă, loc de refugiu pentru Spiridon, decorat interior cu poze de femei goale și icoana Sfântului Nicolae. Peste scena astfel aranjată, Jenel Moldovan pogoară, la indicația regiei, o lumină gălbuie spre a da impresia de "fotografie în sepia". Un difuzor antediluvian emite muzică lăutărească.
Un tricolor cu stema regală flanchează partea dreaptă a scenei. Când ridicat, când coborât, sugerând o incertitudine identitară. Utilizarea tricolorului e excesivă: brâu, batistă, buzunare goale. Costumele, când nu sunt cazone, împletesc frumoase motive din portul popular, numai redingota purtată de Rică Venturiano distonează ostentativ și îl umflă în ridicol. Dragoș Pop reușește un final-surpriză: bătăi suspecte în ușă. Cin' să fie? Nenea Iancu? întreabă inocent un actor. Poate e chiar el. A venit să vadă dacă regia i-a urmat didascaliile.