Tânărul și eutanasierul - Ultimul dans al libelulei

Sunt mai bine de șapte ani de când am făcut cunoștință cu personajele din Ultimul dans al libelulei^[i]. În manuscris, într-un spectacol-lectură^[ii], în paginile unui volum de teatru publicat de Cornel Mihai Ungureanu^[iii]. Curios, deși indicațiile autorului sunt precise (Babi, 70 de ani etc), niciodată nu am perceput până la capăt bătrânețea celor patru rezidenți ai unui azil. Deși, paradoxal, la aflarea veștii că, în sfârșit, se va pune în scenă, mi-am pus problema absenței unor actori în vârstă în trupa craioveană. Ei bine, montarea lui Florin Caracala are darul de a-mi satisface dubla perspectivă: văd rolurile de compoziție, de un firesc pentru care aveam emoții, dar mă bucur să simt tinerețea personajelor sau, mai bine zis, să le simt fără vârstă. Sunt așa cum le spunea Izabel(a): "oamenii fără timp". Se mișcă într-o convenție, într-un scenariu coerent, pentru că trebuiau să poarte un nume, vorba poetului. Așa cum e cazul celor din Jocul de-a vacanța, un exemplu ales deloc întâmplător, văzându-l eu pe Cornel Mihai Ungureanu, cunoscut și sub acronimul CMU, drept un Mihail Sebastian de secol XXI.
Mai mult, primul din lista personajelor, Babi, este un tip cu o personalitate puternică, unul ce se impune literar precum Moromete. Plăsmuit din realitate, modelat cu migală, șlefuit precum un diamant, spre multiplicarea fețelor pentru oglindire, a apărut în scrierile mai vechi ale lui CMU, ajungând și pe coperta unui volum de interferență jurnalieră și literară, Recreații cu Babi^[iv], în a cărui prefață Nicolae Coande îl vedea "cu viața lui proprie, cu vorbele lui mucalite, cu ideile lui paradoxale, cu scepticismul lui tonic [...] un moralist care observă atent caracterele care-i trec prin fața ochilor, un martor al istoriei mici". În piesă, în spectacol, privit cu atenție, Babi e mai mult decât un Mitică Popescu, cel creat de Camil Petrescu. Iar asta i se datorează și lui Marian Politic, pe care Florin Caracala îl conduce spre un rol memorabil (într-un crescendo al unui CV ce mai subliniază reușitele din Grăsana, Profu' de religie și, desigur, pe cel din Cealaltă țară). Privirea ce scrutează cu discreție, zâmbetul adesea înșelător, amăgind vigilența, tonul catifelat cu care rostește câte o replică bogată în sensuri, sunt atributele ce dau consistență propunerii sale de personaj.

Prologul cu cortina ridicată este o bună soluție pentru introducerea în atmosferă. Lumina blândă, a soarelui jos, gesturile Alinei Mangra, fie tricotând, fie ridicându-se pentru câțiva pași, prilejuiesc nu doar o familiarizare a noastră cu lumea pe care o vom urmări, dar și o integrare în poveste, chiar dacă e pe negânditelea. Privim la niște bătrâni și poate nici nu realizăm că ne privim pe noi. În rumoarea căutării locurilor de către spectatori, Marian Politic intră în scenă, dezinvolt și cu alura sa proprie, pentru ca apoi să fie cel ușor adus de umeri, grizonant și cu un șorț anodin, de nu ar fi el însuși un simbol, responsabilul cu buna dispoziție, mustrat cu șăgălnicie, îndrăgit și, totodată, necunoscut în profunzime. Și nu atât în ce privește biografia în datele ei spectaculare, cât în rolul pe care și-l asumă în acest spațiu. Este pe post de Caron și spune: "Sigur, domnișoară. Eu sunt cum i-ai pune calului dârlogul: conduci atelajul!". În fapt, cere să i se accepte opțiunea tăcerii. Această discreție a gestului care face bine, un bine solicitat, convenit ca atare, este un semn comun și dramaturgului și regizorului, care se întâlnesc, astfel, printr-o fericită coincidență.

Spectacolul este, astfel, în primul rând o pledoarie pentru resuscitarea atenției acordate celor din jur, o condiție esențială pentru o posibilă empatie și ce se mai poate dezvolta de aici. Iar intervenția esențială a lui Florin Caracala, privind genul 'libelulei', îmi pare a fi inteligentă și imperios necesară, fie și 'sacrificând' o scenă de o poezie aparte, dar câștigând o alta, poate mai aspră și reținută, dar care poate deschide o fereastră necesară în umanismul acestui timp. Suferința unei boli incurabile, iminența tragicului, trag lucrurile spre un numitor comun. Evanghelia spune: "Nu este nici iudeu, nici grec, nici sclav, nici om liber, nici bărbat, nici femeie" și de cele mai multe ori degeaba spune. Personajul transformat în spectacol devine elocvent în privința acestei egalități depline la cel mai înalt nivel. Iar scena asumării identității reale este tulburătoare. Nu atât prin relevarea trupului de băietan subțire, a părului pierdut, cât prin gesturile îmbrăcării unei cămăși a morții. Coborîtă din înalt, rochia lungă, simplă, ca un sicriu plutitor pe Styx, se lasă greu îmbrăcată. Iar gestul lui Babi, prevăzut în scenariu ori pur și simplu spontan, de a-l ajuta pe tânăr să iasă din încurcătură, este cel mai elocvent într-un discurs artistic de conștiință.

Tânărul ce ia înfățișarea Isabelei este Cătălin Miculeasa, la a doua interpretare în travesti. Dacă în spectacolul Radio (regia Bobi Pricop) a cucerit sala prin acuratețea surprinzătoare a unor mici gesturi specific feminine, de data aceasta a fost mai complicat în a menține echilibrul între masculin și feminin. Un joc orientat și spre personajele azilului și spre public, reacțiile fiind adecvate: spectatorii îl simpatizează, nea Matei îl urmărește cu o curiozitate erotică iar Babi îl ghicește, fără să arate asta. Pantofii mari, cu amprentă artistică, subliniază aerul adolescentin ce însoțește comportamentul de maturitate înțeleaptă, o înțelepciune a proximității sfârșitului. De altfel vocea gravă, în rostirea estompată, fericit transmisă, de data asta, electronic, sună tulburător. Isabela era, în textul original, libelula ce-și urma destinul într-o ultimă îmbrățișare. Isabel nu are un ultim dans dar, în schimb, întinde adesea brațul spre atingerea personajului de alături. Fie că e vorba de doamna Dorina, fie că e vorba de Babi. La început timid, fără să îndrăznească atingerea, apoi, într-un gest împlinit. Cu mâna stângă ia mâna dreaptă a lui Babi. Este gestul primar al dragostei. Curmat pentru o strângere de mână obișnuită, urmând ca finalul să însemne aceleași mâini unite. Alegerea este în urma unui proces rațional, "să fac ce trebuie" își spune tânărul. Și avem, în cuvinte puține, densitatea sufocantă a unor gânduri esențiale: singurătate, frică, speranțe...

Scena este secționată, de asemenea cu discreție, printr-o linie vegetală. De altfel acesta este elementul care dă forță scenografiei imaginate de Lia Dogaru. Așa cum becurile colorate ce împodobesc ramurile stinghere dintr-un colț îmi țin mereu atenția îndreptată spre o replică de care va fi vorba mai jos, fiind, simbolic, semnul on air dintr-un studio în care tocmai are loc ceva live: viața noastră. Altfel, detalii despre decăderea unei case, despre 'medicația' prin televizor și, semnificativ, suita de șezlonguri, pentru că personajele se joacă de-a spectacolul. Și dincolo de toate, florile mici, cu prospețimea și delicatețea celor de câmp, sunt balizele unor libelule ce ar fi apărut de nu știu unde, într-o feerie de neuitat, pierzându-se, apoi, la fel de misterios. Este ca o graniță metaforică pentru tărâmul celălalt. Iar Babi aranjează, din segmentele înflorate ale ei, o alveolă ca o inimă, pentru somnul fără sfârșit al 'libelulei'. Pe durata acestei scene, Marian Politic revine la postura vârstei biografice, are dinamica necesară celui chemat să îndeplinească o rugăminte fără preț. Cât timp Cătălin Miculeasa își spune povestea, pregătește atât poțiunea cât și mâncarea pentru cei ce mai rămân. Pe măsură ce libelula se estompează, Babi redevine cel știut, ca în basmul ce jonglează cu timpul, al lui Ispirescu. Oala, roșie, este plină cu o ciorbă pregătită de o vreme, tronează pe masă. Cu polonicul bate în pereții ei, ca o toacă. E sunetul unei plecări, e chemarea pentru cei rămași. O cină de taină, de pomenire am putea spune, chiar dacă numele 'Isabela' nu se mai aude.
"- E totul în ordine? Domnișoara a plecat?
- Doarme."
 
 Viața merge, implacabil, mai departe. Și totuși, cineva rămâne, până la căderea cortinei, lipit de trupul libelulei. Un personaj ciudat, pe nume Dom' Director, mai precis motanul invocat în replici. Printr-o inspirată idee regizorală el capătă și prezență scenică. Mai mult, întruchiparea este la vedere, o schimbare simbolică, încă din debutul spectacolului, nu înainte ca tânărul actor (încă student), Mihai Viță, să ne prezinte personajele și spațiul în care viețuiesc. Încheind cu propria descriere, amintind de acel Buddha Boy din Casa cu suricate, un duh al casei. Apoi se înveșmântă în costumul pisicii și până la sfârșit se poartă aidoma acesteia. O agilitate și o acuratețe a obișnuințelor de felină, în jocul lui, îl fac să fie un personaj secundar absolut remarcabil, dată fiind și provocarea unui asemenea rol. Dincolo de pitorescul prezenței în diferite scene, motanul este încă un argument în pledoaria pentru dedicarea atenției spre cei din jur. Invocarea instinctului de a identifica sensibilități se manifestă fie ștrengărește, în relația cu doamna Păsărel, de un erotism bine exprimat, fie profund, ghemuindu-se, cu capul plecat, la căpătâiul libelulei.

Ultima scenă, construită de Florin Caracala pentru a sedimenta sentimentul tragicului, într-un spectacol ce se joacă mereu cu cele două măști emblematice ale teatrului, o scenă cu forță intrinsecă, capabilă de a fi jucată de una singură și de a emoționa, închide tabloul prin povestea doamnei Dorina. Cea care oferă mereu prilej de amuzament celorlalți (i se aplică și ei legea lui Babi: "Suferința ei e suferința ei, miștoul e miștou"), are prilejul ieșirii la rampă (într-un spectacol în care este pilonul principal în puntea permanentă cu Babi), a unei confesiuni pe care Tamara Popescu o gradează pornind de la umor la filosofie. Punctează cu simplitate, concluziv, ceea ce oferă acest spectacol, de-a dreptul un poem: "Aici vă jucați de-a viața / la voi mă gândeam... ce aveți voi și n-am eu? / Toata viața am fost ce au zis alții să fiu / Vă invidiez"
 
Când reia o expresie ("mi-e o frică de moarte de mor!") ce se mai aude pe scenă (rostită inițial de doamna Păsărel), de data aceasta cu gravitatea sensului real, tăcerea care urmează tulbură. O tăcere a cuvintelor, lăsând doar clinchetul veselei, estompându-se și acesta. Ba chiar și gesturile mesenilor se opresc. Sunt 100 de secunde până ce Babi, cel care împinge mereu 'corabia', simte că trebuie să intervină. Replica lui declanșează sarabanda unui râs fără limite, menit să alunge toată apăsarea acumulată. O alungă dar, desigur, nu prea departe și nu pentru prea mult timp. În sală se revarsă refrenul unui cântec vechi, în noua tradiție a recuperării muzicii ușoare românești, Dor de viață, compus și interpretat de Aura Urziceanu. Dacă orchestrația originală suferea de rigorile epocii, compoziția fiind, altfel, exuberantă, exotică, în spiritul creativității jazz-istice a marii artiste, reluarea piesei, în scena petrecerii magice, în prelucrarea lui Eduard Draude, e hipnotică. De altfel pe tot parcursul spectacolului avem parte de sonorități electronice asortate cu ceea ce se întâmplă pe scenă și construind imagini în mintea spectatorului. Un beat care sună acomodant pentru orice categorie de vârstă.

Cât despre Aura Urziceanu, ea este invocată, la un moment dat, prin chipul Iuliei Lazăr, interpreta doamnei Păsărel. Un personaj nefericit prezentat prin epitetul 'burghez', poate de aceea purtând, simbolic, o haină de blană, intrând în poveste cu umor și cu o marcă accentuată a bătrâneții enunțate, pentru ca apoi, o dată de Isabela deschide cutia dorințelor, să redevină zeița unei nopți magice. Iulia Lazăr mizează mult pe expresii diferite și personalitatea puternică se simte în replicile ce rămân (obsesivă, emblematică, pentru mine, dintotdeauna: "Când mă uit de aici, văd un măr roșu în pom, dar când mă duc și vreau să-l iau, nu mai e!"). Vocea ei se armonizează cu a Alinei Mangra, poezia este purtată de replicile lor, alternativ. Lascivitatea definește tabloul ce reface, preț de o clipă, farmecul dragostei la tinerețe, un farmec trăit sau doar sperat. Este tabloul celor două protagoniste. Rochia Alinei Mangra, părul ca o iradiere, subliniază transformarea, erotismul unui vis. O transformare ca-n basme, într-un sens și în altul. Poți admira cuplul Babi-Sanda, cu mângâierea lui, aproape fără să atingă, poți zâmbi și poți râde când aceiași, la masă, caută să se bucure de fiecare strop de bere. Pasul mărunt al Alinei Mangra lasă bine impresia unui memento despre toate ale vârstei. Doamna Sanda nu are segmentul biografic dramatic al tinereții doamnei Păsărel, dar este perechea adecvată funcției lui Babi în acest spațiu al retragerii. Este cel mai bun rol de la Vișina (Monstrul nisipurilor) încoace.
Așa cum și Dragoș Măceșanu are unul de referință după foarte mult timp. De altfel, în cazul său, se simte afluxul de energie pe scenă, una care așteaptă valorificarea maturității artistice. Matei al său este impresionant ca rol de compoziție, încât aș paria că acum i-am văzut chipul pe care-l va avea peste o jumătate de secol. Are gesturi mici care dau identitate, are expresiile celui care a ajuns la un ritm încetinit, ale celui cu amintiri puternice dar care nu pot fi expuse prea ușor. O timiditate și o naivitate adolescentină, specifice unora pe toată durata vieții, îl descriu pe Matei. Este emoționantă imaginea lui, cu stânga întinsă într-o atingere cu dreapta doamnei Păsărel, când Babi îl descrie, a câta oară, în fața soției pe targă. Când urcă pe scară, spre a înscena posibilitatea de a trage cu coada ochiului sub fusta Isabelei, tremurul picioarelor și mustrarea motanului stârnesc hohote. Sunt gesturi simple, foarte simple. Reacțiile oamenilor, într-un spectacol în care poezia și umorul, râsu'-plânsu', sunt mixate cu măiestrie, grăiesc de la sine. Un spectacol care are și imperfecțiuni, unele corijabile. Și mă gândesc la o anume atenție pentru anumite replici subtile ce riscă a nu ajunge la public. Uneori personajele se retrag în direcții diferite pentru dormitoare, Babi escaladează zidul, unele îngroșări.

Dar, dincolo de toate astea, spectacolul impune, fără îndoială, sentimentul densității de emoție și reflecție. Actorii au declarat, repetat, dincolo de cuvintele amabile care se spun la premiere, bucuria cu care au lucrat împreună cu Florin Caracala, încântarea de a juca în acest spectacol. Cred în viitorul său, în principal unul integrator pentru publicul craiovean, dar și pentru un public al unui turneu, al unor festivaluri, cred în valoarea care să-i aducă recunoașterea UNITER.

Îmi pare că Ultimul dans al libelulei reafirmă, după mult timp, necesitatea unui text bun pentru creativitatea regizorală.

PS: Proiecția alb-negru a imaginilor cu personajele filmate într-un cadru natural, "Domnișoară, vom fi acolo unde vrei să fii"- o ultimă dorință, dincolo de sensul locului cu verdeață, dincolo de idilismul unui picnic, imagini fără sunet, ca acelea păstrate miraculos de la începuturile aparatului de filmat, personaje așa cum Isabel(a) le descoperise de la fereastra spitalului - "încercam să îmi închipui ce vorbiți, țeseam intrigi, povești de iubire" - are o poezie aparte. Îmi pare a fi un liant între o lume ce se estompează și o alta ce freamătă la frecvențe înalte, ca bătaia aripilor de libelulă. Un liant facilitat de tehnologie, o efemeridă exemplară. Îmi imaginez șirul fotografiilor selfie, de la fiecare nouă reprezentație, cu Babi și Isabel, dar și cochetez cu gândul că, într-un clip video, înregistrat de telefonul pus de Marian Politic în decor, cu camera spre alveola pregătită pentru Isabel, se va ghici și chipul meu între cele cu ochii lucind în întunericul sălii.