Ana-Ioana Macaria vorbea recent despre reacții nebănuite, dinspre receptori, răsturnând propriile percepții, din scenă, din construcția spectacolului. Nimic nou sub soare, desigur.
Intrând în jocul lui Oscar Wilde, pot decupa din prefața ediției în volum a operei ce a stat la baza spectacolului despre care vorbesc, Portretul lui Dorian Gray: "Critica cea mai elevată ca și cea mai joasă constituie o formă de auto-biografie." Și sunt tentat să mai decupez: "Arta nu reflectă viața, ci, de fapt, îl reflectă pe spectator." Și încă o voi mai face, pe parcurs.
Dar, oprindu-mă puțin aici, mă întreb în ce măsură spectacolul creat de Radu Tudosie, la Teatrul Elvira Godeanu din Târgu Jiu, reflectă o seamă de spectatori. Mai ales că, mai discret sau mai direct, pare a se adresa privitorilor. Mai întâi pentru că formatul spectacolului ține de o adresare nemediată celor de față, ba chiar cu interacțiune, publicul fiind fără scăpare în postura de invitat la a fi destinatarul unor istorisiri grele. Pentru ca la final, după traseele trepidante ale poveștilor, formularea unei concluzii se spune unei refracții: vorbele lui Harry sunt redirecționate către noi. "Poate că sunt exact genul de om pe care îl caută epoca noastră. Și ar trebui să vă temeți că m-ați găsit."
Totul pe fondul unei schimbări semnificative, subliniate chiar din titlu. Spectacolul se intitulează Ce caut eu?. Și întrebarea nu o percep decât în forma care se aude în zguduitoarea ultimei răbufniri: "Ce caut eu AICI?" Cu sensul "de ce încă mai sunt aici?", într-o spovedanie pe urma unei crime. Altfel, căutările eroului sunt în plan secund. Ceea ce dispare din construcție este chiar legendarul portret. Instanța conexată personajului, parte a contractului faustic, nici nu se mai vede, nici nu mai acționează, precum la Oscar Wilde. Sau, putem accepta că se transfigurează în imaginea bătrânului care narează toate poveștile, dizolvat fără urmă spre a-l aduce în fața noastră, cu amenințarea amintită, pe etern tânărul Dorian. Dispare căderea în ispită - în opera originară, a frumuseții veșnice -, ceea ce caută mulți, azi ca totdeauna.
Soluția celor doi creatori - pentru că regia se sprijină decisiv pe dramaturgia Anei Cucu Popescu - renunță la semnificația numelui: Dorian, ca simbol al timpului vechi forjat estetic, și Gray, ca vitriolantă descriere a unui prezent ce și-a pierdut atributele Artei.
Spectacolul își propune cu totul altceva decât obsesia lui Wilde pentru estetic. Mă tem că lumea noastră nici nu-l mai poate percepe în contextul acelui timp istoric. Textul jucat acum se duce exclusiv spre morală și alunecă ușor, de câteva ori, spre o interpretare mustrătoare ideologic sau justițiară conform unei severități. Oscar Wilde nota în prefață: "Niciun artist nu dorește să dovedească ceva."
Lord Henry Wotton, niciodată numit ca atare în spectacol, amintit exclusiv prin forma amicală Harry, este recognoscibil drept o instanță a celui de nenumit, am putea spune, după cele auzite pe scenă. Forțând puțin lucrurile, numele lordului te duce cu gândul spre 'wotanism', spre credința că zeul e în fiecare. Și auzim de pe scenă că raiul și iadul coexistă în fiecare dintre noi. Deslușim că avem responsabilitatea alegerii.
Pentru că, pe fond, spectacolul îmi pare a fi despre luciditatea interpretării cuvintelor cu care suntem învăluiți. Ispititorul este descris, în cele din urmă, astfel: "Harry nu a rostit niciodată vreo idee morală, dar nici nu a făcut vreun lucru necuviincios. Cinismul lui era o simplă poză. Dovadă că, într-adevăr, nu există nimic mai real decât cuvintele."
Or tocmai asta face atât de dificilă discernerea. Povestitorul - instanța amprentată de timp a lui Dorian - ajunge, în cele din urmă, să simtă otrava din cuvinte. Prea târziu. Și așa e de cele mai multe ori. Falși profeți, promițând paradisul terestru, vânzători de iluzii, fantoșe despre care nu bănuiești vacuumul, toți au farmec și își feresc mâinile de pată. Gesturile sunt comise de cei ce-și pierd luciditatea. Și cât de ușor se poate întâmpla asta. Poate pentru că, așa cum izbucnește Dorian, fiecare dintre noi poartă în el Paradisul și Infernul. Suntem după chipul Creatorului dar cu o cicatrice - obsedantă tușă de culoare își trage actorul, ca o gonflare a unui zâmbet ce-și pierde măsura.
Victimele sunt multe, reprezentate cu cea mai puternică amprentă de Sibyl, tânăra actriță ce-și pierde arta și viața agățată de o imagine pe care numai ea o vede. Chiar dacă și mama ei percepe o strălucire a imaginii acesteia, doar Sibyl construiește, cu toată inocența paradisiacă, pornind de la o 'hologramă'. Tragica iluzionare, chiar dacă iluzionistul este deconspirat, rămâne în propria răspundere și, mai grav, nici nu poate preveni repetarea ei. Nu întâmplător sunt amintite rolurile în care strălucea actrița: Ofelia, Julieta...
Ana Cucu Popescu propune o cuceritoare dramatizare, plină de vervă și adaptată perfect zilelor noastre (mai ales în segmentul Alan Campbell). E inedit cum se împletesc expresii uzuale din cotidian cu elemente ale epocii victoriene, păstrate din țesătura originală. Este, practic, un text de autor, romanul lui Wilde devenind mai degrabă un pretext. Dacă în ediția apărută la Humanitas, în 2014, traducătoarea Antoaneta Ralian vorbea, cu farmecul ei, despre aerisirea textului, despre recalibrarea de la estetism la poezie și muzică ori reinterpretare ideologică, Ana Cucu Popescu reușește o narațiune generoasă pentru un actor, cuvintele fiind de parcă așa ar fi fost împreună din totdeauna. Ce frumos devine versetul acesta: "Cu toate că păcatele tale sunt roșii ca sângele, o să ți le fac să arate albe ca zăpada"!
Este, desigur, un text amplu. Radu Tudosie l-a oferit unui tânăr actor, Vlad Rădulea, și l-a încadrat în 70 de minute. Este o performanță, în sine! Greu de acoperit întreg textul, cu o dinamică adecvată, spre a și lăsa un răgaz spectatorului să recepteze o seamă de fraze cu tâlc. Este un spectacol pe care Vlad Rădulea ar trebui să-l șlefuiască mereu. Să-l joace până la adânci bătrâneți, descoperindu-i mereu, cu fiecare vârstă și, desigur, cu o tot mai bogată experiență, nuanțe pe care să le includă în rostirile sale. Se vede unde regia a insistat pe accente, puncte nodale în spectacol. Pauzele și ruperile de ritm, reașezarea tonului, subliniază ideea. E nevoie de timp, de răbdare, cu acest spectacol de profunzime.
Sunt cinci segmente, câte unul pentru victimele mefistofelicului care, deși "mare bou" - după cum sună, amuzant, o remarcă menită să amendeze unul dintre stupefiantele dictoane care pot fi și altfel interpretate, dar cine o mai poate face, azi - furnizează întrebările majore pentru protagonist. Radu Tudosie, care vine după o creație fastuoasă, solicitând la maxim resursele teatrului (Revizorul), dovedește din nou, ca la opera prima (cea nominalizată la Premiul UNITER pentru debut - A douăsprezecea noapte), că poate construi cu consistență și din mai puțin. Întâmplarea face ca premiera Ce caut eu? să vină după cea a lui Slava Sambriș (Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal) și să aducă, de asemenea, publicul pe scenă. Dacă acolo era închis în spațiul concentraționar, aici are libertatea musafirului ce se simte confortabil să rămână. Aripile de pânză, coborând dintr-un punct din înaltul scenei, deschid o secțiune printr-o piramidă. Din efectul ei crește tumultul moralizator. Pentru a nu cădea pradă monotoniei, fiecare episod are o altă caracteristică de exprimare. Avem, astfel, joc de păpușar, cu elemente simple îmbrăcând degetele, transfigurând personaje, avem tributul către Chaplin, dificil și cu vădite reușite, înspre timpul dramatic al acestuia, avem interacțiune cu un spectatori ce, totuși, rămân cu atitudinea lor, 'soresciană', de urmăritori ai protagonistului. Lumina galbenă, caldă, este un câștig estetic major, albul marmoreean fiind o tăietură grăbită la sentința finală. Mai vechi colaborator al regizorului, Sergiu Fârte îmbogățește atmosfera cu proiecțiile sale, cea prin care o aduce în joc pe Sibyl fiind cea mai spectaculoasă.
Machiajul este admirabil, arta aceasta remarcând-o la Târgu Jiu și la creația lui Slava Sambriș. Halatul de mătase conferă personalitate, aplecarea trupului asemenea... Vocea e mereu adaptată - actorul vorbește și întors cu spatele și din sală - iar uneori mi s-a părut a semăna cu vocea regizorului. Mi-l pot imagina pe Radu Tudosie jucând pe Dorian Gray, așa cum a gândit acest spectacol.
Unul care se bazează mult pe text, cu o narațiune bogată, inventivă, cu o semnificativă selecție de citate. În ritmul propus, cuvintele nu ajung să intre în discuție, se repertoriază și abia mai târziu pot să producă efecte. Poate altele decât cele căutate de felul în care este recompusă opera lui Oscar Wilde. Lumea lui nu o mai putem înțelege și, pe de altă parte, biografia îi este lăsată deoparte. Rămâne jocul dur al vorbelor, al jocului verbal cu atâtea consecințe.
Alan Campbell, care se împăcase cu fața ilogică, nu rezistă contactului cu fața cinică a aceluiași personaj. James cade în groapa pe care o pregătea pentru altul, Basil devine victima unei conștiințe care ignoră complexitatea naturii umane și a căilor prin care poate fi protejată, Sibyl este puritatea care nu concepe nici măcar ușurătatea ființei noastre. Dorian rămâne un mister, cu o biografie schițată schematic. La Wilde plătește cu viața. Spectacolul forjează criza mistică a celui care percepe efectul otrăvitor al unor cuvinte, care își asumă responsabilitatea propagării lor, spre a întoarce o față albă, netedă și insensibilă.
Întâmplarea face să-mi apară în față un fragment dintr-o poezie de Fernando Pessoa.
"Ce-mi pasă mie de oameni
Sau de cei care suferă ori se presupune că suferă?
N-au decât să fie ca mine- și n-ar mai suferi.
Tot răul pe lume vine din faptul că ne îngrijorăm unul pentru celălalt,
Indiferent dacă vrem să facem bine sau rău.
Sufletul nostru, cerul și pământul ne sunt de ajuns.
A dori și mai mult înseamnă a le pierde, a fi nefericit.
Am egoismul natural al florilor și al râurilor ce-și urmează calea
preocupate, fără să-și dea seama, doar să înflorească sau să curgă la vale.
Iată singura misiune pe această lume:
a exista cât se poate de clar și a ști să o faci fără să te gândești că exiști."
Dar tu, ca om, poți face asta?
Teatrul Elvira Godeanu, Târgu Jiu
"Ce caut eu?", de Ana Cucu Popescu
Adaptare după Portretul lui Dorian Gray de Oscar Wilde.
Cu Vlad Rădulea
Regia: Constantin Radu Tudosie
Video design: Sergiu Fîrte